Conform tradiţiei Grecilor antici muzele au fost fiicele memoriei; dintre cele nouă muze, şapte sânt asociate direct sau indirect cu versul, deci cu poezia.

"Minţii noastre îi place să dicotomeze" (aici în sensul de a forma o "realitate" în perechi diametral opuse) spunea St. Jay Gould într-o carte oarecum surprinzătoare pentru un biologist, fie el chiar profesor la Harvard ("The Arrow of Time"). Adevărul este că trăim în două lumi, simultan. O lume exterioară, de precizie şi claritate, cantitativă şi obiectivă, şi o lume interioară, mai apropiată şi total diferită: subiectivă, calitativă, de nepătruns, de nedescris, invizibilă. Omul vrea să cunoască universul şi încă nu se cunoaşte pe sine... Însă "nu o putem ignora pe una (din aceste două lumi) şi să ne concentrăm doar pe cealaltă fără accidente fatale" scrie poetul laureat al Angliei, Ted Hughes ("Winter Pollen").

Minte, gând, memorie... Când ne gândim la ele într-un anumit mod le asociem cu creierul, generatorul şi aparatul procesor al informaţiei (ţinând-o în pas cu vocabularul tehnic). Câte interpretări nu i s-au mai dat şi creierului, universul ăsta de trei livre (în greutate) cel puţin în contemporaneitate, de la Arthur Koestler (câmp tensionat, o polaritate similară câmpului magnetic ori electric) la Culianu (sistem computaţional binar). Cert este faptul că-i bicameral; ce conţine şi cum lucrează este mai greu de stabilit, deşi s-au făcut ceva progrese. Lumea interioară despre care vorbeam, ducându-ne prin asociaţie la emisfera dreaptă cerebrală, se defineşte prin imaginaţie, creativitate, cultură, pe când lumea exterioară, respectiv emisfera stângă, prin raţiune, civilizaţie şi partea materială a vieţii. Polaritatea dintre emisfere n-ar fi antagonistă, opusă una alteia, ci complementară (vezi David Bohm, Roger Penrose, etc). Ele deci nu încearcă să se excludă una pe alta ci să se găsească pe ea însăşi în cealaltă. Alţii cred că polaritatea nu este "opusă" una alteia ci unui centru (poetul Stefan Lupaşco şi Basarab Niculescu), întrezărindu-se o rădăcină hegeliană: teză, antiteză, sinteză. Cu sau fără centru, categoriile pe perechi ar fi stânga-dreapta, logic-emoţional, ştiinţific-artistic, raţional-imaginativ şi aşa mai departe. Mi se pare interesantă poziţia lui Jerre Levy care caracterizează capacităţile cognitive complementare ale emisferelor cerebrale ca spaţială şi temporală. Ea crede că "emisfera stângă cartează informaţia spaţială într-un ordin temporal, pe când emisfera dreaptă ar carta informaţia temporală într-un ordin spaţial". Ce afirmaţie plină de noimă!

Nu numai că există un schimb de informaţie "spre" şi "de la" o ordine spaţială şi una temporală, dar se pare că există şi un ritm al schimbului de informaţie între emisfere. În acest ritm sântem deocamdată interesaţi.

Ideal şi frumos ar fi să vedem o balanţă între cele două lumi, lăuntrică şi exterioară. Fiecare persoană precum şi fiecare cultură sau perioadă istorică tinde să se situeze undeva mai aproape de un pol (extremă) sau altul, iar la mijloc, un fenomen mai rar (poate cu excepţia anumitor indivizi şi a culturii chineze). Va trebui să exemplificăm pentru a fi înţeleşi şi a putea urmării argumentul. Să considerăm deocamdată ca polaritate perechea raţiune (emisfera stângă) - imaginaţie (emisfera dreaptă). Va trebui acum să ne definim şi termenii. Raţiunea (proprietăţi) este logică, liniară, secvenţială, regulară, predictibilă "ştiinţi-fică" (pentru că este măsurabilă; tot din acest motiv i se acordă un grad mai înalt de "realitate" decât imaginaţia). Latinul "ratio", în sensul de proporţie măsurabilă, ne-a dat în româneşte atât "raţiune" cât şi "raţie", parte de cuviinţă, "bucăţică" (c-a fost intodeauna mică). Tot aici ne mai ajută sensul original al lui "discutare" (discuţie), lovire năprasnică spre a sfărâma (în cazul nostru argumentul oponentului). Într-o ultimă analiză raţiunea şi instrumentul ei, experimentul, sfarmă în bucăţi sau taie mărunt totul, face "disecţie". Chestiunea asta îmi aminteşte de ce spunea Cioran odată prin anii lui de tinereţe; "a fi lucid ("raţional") înseamnă a-ţi călări mintea, a fi chirurgul propriului tău cadavru."

Imaginaţia pe de altă parte este exact opusul raţiunii: mistică, spontană, artistică, emotivă, fără reguli, nepredictivă. Dacă raţiunea disecă, taie în bucăţele, imaginaţia în schimb incearcă să adune şi să pună toate aceste părticele împreună, să vadă contextul, poza mare a realităţii şi să-şi valideze răspunsul. Raţiunea formează specialisti care treptat cunosc tot mai mult despre tot mai puţin, până când vor cunoaşte totul despre nimic. Imaginaţia crează generalişti, artişti,poeţi, eroi, oameni adevăraţi, cu pasiune de viaţă, persoane cu "viziune", cei care conectează frânturile realităţii pe care le sfărâmă specialistul raţional.

Privind la cultura Vestului, vom observa ca descoperirile geografice, comerţul, acumularea bogăţiilor, tiparul, Reforma, dezvoltarea băncilor, a instrumentelor de măsură necesare pentru o tot mai mare precizie şi exactitate, au dat un avânt enorm raţiunii. Aşa ajungem la Revoluţia Industrială unde raţiunea devine dominantă, instalându-se pe tron, în detrimentul lumii interioare care este acum în retragere. Această lume interioară, partea creativă a fiinţei noastre, a fost înjosită, luată în râs, considerată "iraţională". Calitatea, misticul, fenomenul religios, iraţionalul n-aveau loc într-un univers logic, "ştiinţific". Şi la noi după "eliberare" comuniştii i-au clasificat "mistici" şi "iraţionali" pe colaboratorii de la revista "Gândirea" de pildă, inclusiv Crainic şi Blaga. Titlul revistei spune de la sine ce se petrecea la "Gândirea". Ce ironie!

Revoluţia Industrială a creat deci un mediu prielnic specializării şi specialiştilor, o specie care creşte într-un ritm accelerat, şi a descurajat tot ce era "neştiinţific" (citeşte nemăsurabil or imposibil să diseci). Ca reacţie împotriva dominaţiei raţiunii a fost Mişcarea Romantică. Poetul Blake îl acuză pe Newton (fondatorul fizicii clasice, mecanice) că n-are viziune. Fabricile le numea "intunecate mori drăceşti". Pe vechiul continent Germanii au excelat ca romantici, de la Herder la Goethe. Punctul culminant al regimului raţiunii a fost între Darwin, Huxley şi reprezentanţii filozofiei logico-pozitiviste, B. Russell şi Whitehead. Aici s-a ajuns la un impas; raţiunea şi-a epuizat energia şi pendulul a început să-şi schimbe direcţia. Imaginaţia, ca întodeauna, este salvatorul. Lucrurile au început să se schimbe. Progresul, cel care promitea atât de mult, n-a imbunătăţit cu nimic condiţia umană ci dimpotrivă: datorită progresului tehnologic s-a putut realiza masacrul din primul război mondial. S-a pierdut acum şi certitudinea, atât in viaţa normală cât şi în ştiinţele teoretice, reflectându-se una în cealaltă. Lumea fizicii clasice a lui Newton, atât de solidă până acum, a început să se clatine. Se pierde siguranţa, demonstrată cu războiul, universul nostru regulat (ca ceasul) devine relativ. Einstein, Heisenberg cu "incertitudinea" lui principială, aşa zisă "Şcoala din Copenhagen" cu lumea ei cuantică, toate se-ntorc pe dos. S-a dus secvenţa, liniaritatea, logica, predictibilitatea. Lumea cuantică este spontană şi capricioasă, ca-n lumea basmelor. Este iraţională şi ilogică (pentru că nu urmează logica aristoteliană), instantă şi probabil, responsabilă pentru schimbările de nivel (calitate, gen etc). În fizica newtoniană (clasică) universul lucrează la relantiu (constant, repetitiv); în cea cuantică se schimbă viteze fără a se cunoaşte "şoferul" sau intenţiile lui (traseu, orar, obiective, destinaţie, direcţie, viteză, peripeţii...). Paralelă interesantă între raţiune şi imaginaţie pe de o parte şi fizica newtoniană şi cuantică de cealaltă parte.

Trăim într-o perioadă de transformare. Istoria modernă este istoria eroziunii umanităţii noastre. Şi totuşi rămânem optimişti pentru că speranţa o avem în noi, în lumea noastră lăuntrică.

"Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe tot muritorul..."

Unde încadrăm poezia în toată afacerea asta? Într-un studiu recent ("Natural Classicism" al lui Frederick Turner, fiul celebrului antropolog Victor Turner), îndelungat şi profund, se fac anumite precizări; în primul rând Turner indentifică vreo 13 facultăţi cerebrale dintre care pe noi ne-ar interesa deocamdată vreo două: specializarea pe emisfere (cu transferul de informaţie reciproc) şi ritmicitatea "procesului de computaţie". Se arată apoi că procesul de informaţie uman, la nivel neuronic, este "fixat" într-un anumit mod propriu. Ritmul acesta or frecvenţa de procesare neurală a informaţiei durează aproximativ trei secunde. S-a studiat poezia în contextul a peste 80 de culturi diferite, indicând un proces neurofiziologic identic. S-a mai stabilit că poezia metrică este un complex de înaltă activitate cerebrală şi totodată, o constantă culturală universală cu o proprietate specială; versul de trei secunde. Aşa ne spune Dehorah Wasserman, o autoritate în rimă.

Versul de trei secunde ar fi calea de comunicare (unitatea de măsură, unda) or frecvenţa de undă în sistemul de informatică cerebral, ca un cod. În termeni tehnici am avea un circuit "de rezonanţă" ajustat la o frecvenţă de trei secunde. Energia "muzicală şi picturală" (spaţială) a emisferei drepte, prin intermediul versului metric cooperează (intră în rezonanţă) cu energia "lingvistică" (temporală) a emisferei stângi. Stimularea este făcută intr-un mod special, întărind şi înbunătăţind memoria, promovând armonia fiziologică şi socială, ajutând la dezvoltarea unui mod subtil de înţelegere al timpului şi a tendinţei umane de a crea sens (rost), în termeni de valori ca adevăr, frumuseţe, bunătate, unind energiile întregului creier. Poezia (ritmul metric) ne ajută deci la formarea viziunii stereoscopice integrate pe care noi o numim pricepere (înţelegere). Cu alte cuvinte ne face înţelepţi. Tot poezia prin proprietăţile ei, aduce frumuseţe, elganţă, coerenţă.

Versul liber, fără regularitate metrică, se pare că devine asociat cu un sistem social birocratic, "ce are nevoie de specialişti în loc de generalişti şi au tendinţa de a descuraja tehnicile de întărire a gândirii cum ar fi versul metric, pentru că astfel de proceduri pun la lucru creierul intreg şi încurajează vederi ce ar putea transcende valorile limitate ale unui sistem birocratic" conclude Turner. "Şi în acelaşi timp ei încurajează activităţi ca versul liber care este foarte specializat, atât cultural cât şi neurologic...; este important de remarcat că proza birocratică tinde să fie aritmică şi spre vocabular specializat; versul liber impreună cu filozofia existenţialistă sânt adaptate la cerinţele statului birocratic şi totalitarian, din moment ce grija omului se răsfrânge prin limite înguste specializate unde nu devine politiceşte periculos". Această ridicare a maselor prin "educaţie", cuplată cu pierderea poeziei folclorice tradiţionale, Turner crede că a avut mult de-a face cu succesul politic şi economic al tiranilor moderni. O educaţie în vers tinde să creeze cetăţeni capabili de-aşi folosi tot creierul, într-un mod coerent, capabili să unească gândirea raţională şi calculaţia cu valori şi angajamente, cu responsabilitate. Te pune pe gânduri... Ce-aş mai putea adăuga la asta?

Sărmanul Român a cântat, a versificat ori a recitat poezie să-şi "aline dorul", în bâtă la oi, la coarnele plugului, cătană la "mpăratu ori în codru, pe vremi de bejenie.

"Doină cânt, doină suspin,
Tot cu doina mă mai ţin..."

S-ar putea ca la urma urmei să fie bine că "Românul s-a născut poet". Avem probabil aici un avantaj.

"Imaginaţia din copi-lărie nu analizează; absoarbe impresiile în totalitatea lor; şi aşa ele rămân. Gândirea noastră matură nu acceptă mai târziu inspiraţie fără microscop şi trusa pentru disecţie; şi bietul lucru, uscat, clasificat, şi plantat în cine ştie ce colţişor ordonat al memoriei, nu se mai recuperează, şi curând se ofileşte..." (Geoffrey W. Young)

"Însă mintea modernă... a cedat magi-cului inferior al faptelor, numerelor, sta-tisticilor, şi acelui soi de empiricism care, în pasiunea sa pentru concret, paradoxal reduce experienţa la o noţiune abstractă pură de material măsurabil, aruncând deoparte bogăţia imensurabilă de experienţă autentică a spiritului şi imaginaţiei" (Eric Heller)

Vestul a avut "Iluminismul"; s-au iluminat cu strălucirea raţiunii...

"Că la toţi le-o dat cu caru,
Numai mie cu paharu...
Nici acela n-a fost plin,
Jumătate-a fost pelin..."

Ăsta ne-a fost "norocul" nostru istoric. Dar vorba Românului: În tot răul e şi-un bine! Vremurile grele, jertfele strămoşilor încăpătânaţi în datina lor, dăruindu-ne zestrea poeziei folclorice ne-au făcut cel mai mare bine şi cel mai frumos dar. "Eu nu cânt că ştiu să cânt,
Cânt să-mi stâmpăr câte-un gând.
Eu nu cânt că ştiu cânta,
Cânt să-mi stâmpăr inima,
Mie şi cui o-asculta!"

(Folclor)

Gheorghe Bogdan - Prince George