Vasile Pârvan

Vasile Pârvan

 

[[wysiwyg_imageupload:77:]]

VASILE PÂRVAN (1882-1927)
O reamintire şi un îndemn



Pârvan... cel care s-a ocupat de misterioasele începuturi ale neamului, şi mai ales de începuturile sufletului neamului a avut şi fericita ocazie să facă parte din prima generaţie a României Mari, temelia României moderne. V. Pârvan, piatră de temelie! Căci scria el: "când istoricul cărţilor vede pe un anumit loc hristoavele lui încep de la un veac oarecare înainte să pomenească alte nume de popoare, el scrie: iar de la anul cutare poporul cel mai vechiu s-a topit, ca negura de razele soarelui, şi a început a trăi altul, căci iată aşa scrie în cărţile cele vechi, alcătuite de oameni învăţaţi tot aşa ca şi mine. Dar istoricul vieţii se uită larg în lumea din prejurul lui şi vede că popoarele nu se şterg aşa uşor de pe faţa pământului, ci dimpotrivă, ca buruienile şi copacii, care cresc parcă încă mai năvalnic după câte un prăpăd de foc ori de ape, aşa şi neamurile omeneşti se păstreză pe acelaşi pământ, cu mare dragoste de breazda pe care din strămoşi au arat-o. Iar când se întâmplă de-şi mai schimbă portul ori graiul - ori chiar numele- amestecându-se cu frânturi de popoare străine, pe care furtuna războaielor le-a aruncat peste dânsele, ele rămân în trupul şi firea lor lăuntrică tot cele mai vechi" ("Începuturile vieţii române la gurile Dunării").

Se împlinesc anul acesta 120 de ani de la naşterea lui Vasile Pârvan, renumit arheolog, istoric (în special al antichităţii) şi filozof al istoriei. S-a născut la Huruieşti, lângă Tecuci şi a studiat istorie antică la Universitatea din Bucureşti. Îşi continuă studiile în Germania la universităţiile din Jena, Berlin şi Breslau, unde în 1908 îşi obţine doctoratul în filozofie; la vârsta de 31 de ani era deja membru al academiei Române, o cinste cu care foarte puţini se pot mândri.

Vasile Pârvan este considerat părintele şcolii arheologice româneşti (printre altele, a descoperit şi ruinele cetăţii Histria); a fost profesor al catedrei de istorie veche, epigrafie şi antichităţi greco-romane la Universitatea din Bucureşti, director al Muzeului naţional de antichităţi şi al Şcolii române din Roma. A conceput şi realizat o operă monumentală, "GETICA, o protoistorie a Daciei" în mileniul precreştin. A mai fost autorul lucrărilor "Începutul vieţii romane la gurile Dunării", menţionată deja, "Dacia", precum şi al unui număr impresionant de articole. O colecţie din aceste articole, intitulată "Idei şi forme istorice", merită o menţiune aparte. "Istoria", considera Pârvan nu este o disciplină ca oricare alta, ci un mod de existenţă ce implică o anumită concepţie filozofică şi invită la atitudine. Lecturile sale de la Cambridge au fost publicate de presa faimoasei universităţi, iar Oswald Spengler îl citează pe Pârvan în "Declinul Vestului".

Chiar dacă unii români (pentru anumite motive) nu-i cunosc opera istorică, ar merita să fie cunoscută opara sa de filozofie a istoriei ce ne lasă să întrezărim o personalitate de un înalt umanism, un creştin şi un român adevărat. Fiind un gânditor "idealist" nu i s-au recunoscut pe deplin meritele sale " în anii puterii populare". Vasile Pârvan a fost un academician riguros ce punea accent pe metodă şi detaliu, cu o intuiţie extraor-dinară, un gânditor profund şi foarte modest. Dacă nu pentru "Getica", ar trebui să ni-l amintim ca pe un apostol al neamului; aceasta pentru că Pârvan este mereu "contemporan".

Priviţi pe fiul femeii dace", scria Pârvan. "În alcătuirea sufletului naţiunilor prin topiri de suflete diverse spre o formă un aliaj nou, ca înfăţişare şi ca putere, femeia e ca picătura de fosfor aruncată în bronzul topit.

Bărbatul e, înainte de orice, fiul femeii. Fii oamenilor sunt aceea ce sunt femeile lor: discrete, credincioase, cu suflet adânc, supuse, devotate până la moarte, - sau: greoaie, brutale, senzuale, banale, loquace. Prin afinarea femeii se afinează rasa. Şi femeile noastre au fost afinate de suferinţă, răbdare, credinţă, muncă, tăcere, închinare. Şi fiii ţărancelor au fost: suferitori, răbdători, credincioşi, muncitori, tăcuţi, închinaţi datoriei, dintru străvechile timpuri şi până în zilele de întemeiere a ţării celei nouă de azi.

La naşterea sufletului rasei biruitorilor de azi stă femeia dacă... Pentru că şi-a crescut, pentru că şi-a cultivat, pentru că şi-a înnobilat aşa fel femeia, pentru că a creat prin milenara alegere şi desăvârşire a tipului ei, o astfel de femeie. Dacul a dat firea lui noului popor, daco-român. Nu în limbă, nu în obiceiuri, nu în calitatea sufletului. Marea linişte, marea nobleţă suverană, care peste romanizarea prin suflete diverse, venite de pretutindeni, - peste imensa inundaţie slavă care ameninţa-se a ne face greoi, molâi, confuzi şi triviali, ca cei noi veniţi, - peste marile infuzii de sânge străin de la toate neamurile, ne-a păstrat sublimi în aristocratica noastră înălţare sprirituală peste toţi cei dimprejur, a fost darul primei femei dace, căsătorite cu primul roman aşezat în Dacia, şi al urmaşelor ei cu suflet tare, Daco-Romanele.

Priviţi pe fiul femeii dace: ţăranul cu boiul drept, cu figura rezervată, cu ochii sfredelitori, cu glasul crescut ca pentru vorba de la distanţă mare, cu mişcările rare, potolite, pentru a ţine mult la oboseală, cu sufletul senin întru aşezarea, ca ceva firesc, nu numai a binelui, ci mai ales a răului, cu legea cuvântului dat cu legătură până dincolo de moarte, cu delicata ascundere a durerii ori bucuriei prea mari, cu domneasca ospitalitate de la egal la egal, cu bunăcuviinţă distinsă faţă de feţele luminate, dar şi cu adâncă ironie şi nobilă încredere în sine, pentru cei ce nu-i simt cuviinţă lui" (Parentalia).

"Nu i-am cerut nimănui nimic de pomană, ci ceea ce avem e al nostru, căpătat cu sângele fiilor neamului nostru şi prin cuminţenia şi înţelepciunea fruntaşilor neamului nostru. Şi trecutul nostru ni-i mândru..." (Iubire de fraţi).

"Iar dacă la câte-un prilej aflăm că de fapt starea noastră economică şi mai ales culturală e mai proastă decât a altor state tinere cari au început viaţa modernă o dată cu noi, dacă aflăm că armata lor e mai bine organizată decât a noastră şi dacă venind în străinătate, în Franţa, iar acum chiar şi în Germania, vedem că suntem mult mai rău trataţi decât ungurii şi bulgarii şi că stima ce ni acordă e de o natură foarte dubioasă, atunci strâmbăm din nas, cu dispreţ, ciudă, etc., şi atât. Ci nu ne apucăm mai serios de muncă, fiecare în direcţia noastră specială şi în aceeaşi vreme mână în mână, frăţeşte, în direcţia naţională, ci continuăm a piroti în dolce-le far-niente în care ne proslăvim. Făcând pe pretenţioşii şi teribilii ne luăm rolul de judecători a toate cele ce se petrec în jurul nostru, ca fiind mai presus de ele, şi nu ne amestecăm în luptă, în aceea ciocnire de forţe de care, dacă nu vom lupta cu toate puterile noatre, vom fi sfărâmaţi" (Unire, 1906).

"Dar vreme de stat la îndoială nu e. Căci cerul lumii de Răsărit se întunecă mereu. O să fie furtună. Furtună de mânii şi patimi omeneşti, mai tari decât toate furtunile văzduhului..." (Voinţa naţională, 1906).

"Am spus puternicilor zilei, i-am rugat, să aşeze cocioabele contemporane ceva mai departe de sacrele ruine. E loc destul împrejur. Dar cu cine să te înţelegi? Nu sunt eu însumi un pribeag rătăcit, cu visuri din altă lume în mijlocul celor ce au interes numai pentru ce e îmbuibarea greoaie a trupului, dar nu au minic pentru bruma de suflet câtă a mai rămas pâlpâind în bietele lor fiinţe de o clipă?" (Pentru Callatis, 1922).

"La noi se plâng unii scriitori că n-au mediu prielnic pentru creaţie; parcă Eminescu a avut mediu prielnic, şi totuşi cine l-a împiedicat să fie Eminescu? Pentru a crea se cere mai întâi să fi trăit viaţa adevărată, să fi suferit... Literatura rusească a ţâşnit din suferinţa unei întregi generaţii... Dante a dus o viaţă zbuciumată, a suferit exilul şi aprobiul public, de aceea opera lui e atât de vie... Crezi că se poate face operă de artă privind prin geamul de la Capşa cum se perindă mulţimea de gură-cască, aceeaşi şi aceeaşi întotdeauna?... Singurul maestru este viaţa... Fiecare autor care poartă chemarea simte în sine clocotul ei. Aceasta nu se poate preda nici în seminarii, nici în institute de literatură" (Literatura şi viaţa; Literatura şi cultura, 1927).

"Se introduce un sistem - foarte asemănător şcolii contemporane - de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor şi de dresaj filozofic - în masă - al animalului uman... Pontificii înţelepciunii dogmazate încep să recunoască neputinţa lor de a crea altceva, decât nişte docili papagali intelectuali şi nişte gelatinoase nevertebrate etice...şcoala ca instituţie educativă a mulţimilor, nu are rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al regularizării creării... ca Diogenes din Sinope, profesorul contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă şi ziua, oameni; oameni întrgi, noi, în care pâlpâie flacăra ideei. Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri şi de cai de rasă, dar n-avem preţuitori de suflete noi!" ("Datorită vieţii noastre", lecţie de deschidere a cursurilor de istorie antică la Universitatea din Cluj, 3 Nov. 1919).

"Copilul ţăranului e aruncat în luptă, încă de când e mai mic decât căciula de pe capul lui taică-său. El trebuie să înveţe singur a ieşi din încurcătură. Iar şcoala de agerime practică a trupului şi a sufletului îi e completată de luptă - nu căutată de cine vrea, ci impusă tuturora - pentru întâietatea ori distincţia spirituală, extraordinar de preţuită în societtatea ţărănească. Agerimea minţii îi e pusă la încercare fiecăruia în orice clipă, nu numai de un interes imediat şi utilitar, dar mai mult încă de plăcerea, pur estetică, pe care ţăranul o are de a vedea scânteind un cap superor... Fiecare naţiune trebuie să-şi aibă metoda sa proprie de dezanimalizare a mulţimilor şi de selecţonare a talentelor şi geniilor. Copiii ţăranului nostru, vioi şi clari la minte n-au nevoie de pisălogeala ucigătoare de metodică, născocită ca sistem educativ... Şcoala noastră trebuie să fie alta, pornind de la realitatea etnopsihologică a sufletului nostru naţional şi ramificată după scopurile sociale specifice evoluţiei noastre actuale".

"Se luptă oamenii între ei pentru pâine sau pentru gânduri? Sunt devenirile omeneşti simplu ritm biologic influenţat numai din când în când de spirit sau sunt ele complicat ritm spiritual, împiedicat numai continuu de structura odios de greoaie a materiei? Umanitatea e în totalitatea ei, un conglomerat biologic. Viaţa ei vegetativă e total animalică, lipsită de gând. Dar animalul- om e spiritualizabil, e agitabil prin idee. Istoria omenirii e istoria acestei tulburări a ritmului greoi biologic prin exploziile geniale ale marilor tulburătoride suflete...Nu e diferenţă de structură, ci de calitate...Adaptabilitatea la vibraţii cât mai intense şi fine esemnul nobleţei unei construcţii cerebrale umane... Materia ritmizată umană e dată în funcţiune de calităţiile ei preexistente de adaptabilitate la ritm...Ce provoacă atunci ritmul, dacă omul în sine este aşa de inert. Forţa populativă a materiei umane, vegetând în animalitate, este cel de-al şaselea simţ al filozofilor budişti, gândul...Noi am spune că ideile nu sunt decât forme active ale spiritului universal, vibrând în noi, ca în întregul Cosmos, ca energie specifică lumii organice, în care energia unică, general cosmică, devine suflet, în vreme ce lumea anorganică ea e lumină, căldură electricitate ori gravitaţie" (Idei şi forme istorice).

"Sufletul omului e un izvor. Singurăta-tea e fântâna în care apele lui se adună spre a se face mai mari...nu-l atingeţi însă în cursul lui, căci veţi păta unda clară; nu-i astupaţi fântâna apelor lui, căci el va sparge închisoarea şi se va risipi trist şi zadarnic în câmpul uscat şi netrebnic" (Anaxandros, dialog platonic, 1920).

"O, de-aţi putea fi tineri, ca să aveţi în voi visul şi nemuritoarea speranţă: speranţa cea care mereu ne înşeală şi mereu ne dă frumuseţe, căci toate câte sunt, înşelare sunt şi numai speranţa este aievea. Şi fiind tineri, de-aţi putea birui urâtul, nesfârşitul urât din lume, care ca pulberea ce se pune mereu pe noi - doritoare de a ne îngropa încă din viaţă- urâtul, care ne cuprinde din toate părţile, îmbătrânindu-ne înainte de vreme, făcându-ne neîcrezători, întunecaţi şi practici. O, de-aţi putea iubi şi de n-aţi putea uita...Ce trist e că putem uita. Copacii nu uită, ci ei păstrează încă ani după ani ramura care s-a uscat; florile nu uită; ele îmbrăţişează foile uscate şi se împodobesc cu ele ca într-o haină a amintirilor. Cei care iubesc nu uită pe cei care nu mai sunt. Zic ei, e prea trist. Da, dacă viaţa e o tavernă; nu, dacă ea e o biserică, dacă e curată, dacă e sublimă. Ce trist e că nu putem uita pe morţii care ne-au dăruit viitorul. Noi am iubit traiul bun. Ei au îndurat foamea...Noi nu ne-am pregătit măreţe maunusolee pentru odihna veşnică, ei au murit prin ogoare şi râpi şi prin şanţurile drumurilor, fără cruci la căpătâi, fără nume, fără lacrimi, fără glas de clopote, fără cântec de veşnică amintire...Morţii noştrii n-au simţit mult...Şi totuşi ar fi avut şi ei fiinţe iubite, un viitor, gânduri duioase, lacrimi şi tot ceea ce îl topeşte pe om şi îl face uman. Ei încetaseră de a fi oameni. Erau lucruri. Erau vântul care sufla în furtună - împotriva duşmanului lui; erau marea care rostogoleşte valurile ei gigantice - împotriva duşmanului; erau pădurea care împleteşte până şi trunchiurile ei sfârtecate de obuze - împotriva duşmanului...

Putea-veţi voi deosebi acum pe cei ce au fost să piară şi n-au pierit, de cei ce n-au pierit pentru că au fugit de jertfă? Cine va alcătui acum "noua generaţie"? Cine va hotărî de gândul înaripat spre cele veşnice ale acestui neam? Preoţii jertfei or preoţii hranei? - Căci preoţii hranei ştiu încânta mai iscusit turmele nevinovate de oameni săraci cu duhul. Şi grava demnitate cu care se împodobesc ei, e aşa de impunătoare, că ei par a fi înşişi îngerii virtuţii. Cine va lămuri pe viitor care-i sensul existenţei naţiunii noastre? Cine-i va revela armonia eternă dintre legile neschimbate din Cosmos şi legile după care se ritmează gândul nostru, omenesc?...Va chema naţiunea să o lumineze, pe cei singuratici şi tăcuţi, ori pe cei care îşi strigă în pieţe şi la răspântii preţul vieţii lor?" (Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă, 1918)

"Dar puţini sunt muritorii cuminţi. Şi neamul lor scade tot mai tare. Şi chiar la noi, în restrânsa noastră republică, tot mai rară creşte iarba de leac a omului cuminte...Lumea cea multă şi proastă îşi vrea mereu zei noi la care să se închine. Şi de multe ori părăseşte pe zeii vechi şi buni pentru alţii noi şi slabi. Dar adevăraţii maieştri n-au voie să se uite la toanele mulţimii şi să se întunece de ele. Căci fiecare tinereţe îşi trage conştiinţa despre puterile ei din bătrâneţile glorioase, pe care le însoţeşte pe drumul cel melancolic către Soare-Apune. Şi fiecare bătrân, care cade obosit lasă un tânăr singur. Şi tânărul în aceeaşi clipă este chemat de bătrân, şi altul mai tânăr ca el, trece să-i tovărăşie şi sprijin. Iar moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri...Căci taina vieţii celei fără de moarte în memoria perpetuă a generaţiilor, altfel aşa de uşor uitătoare, stă în puterea cea avut muritorul de a se curăţi de păcatul încântării de sine. Stă în renunţarea de a fi iubit numai pe sine, de a fi apăsat mereu pe aproapele cu greoaia lăţire a fiinţei sale, de a fi cerut mereu recunoştiinţă pentru faptele sale. Stă, mai ales, în puterea de a se fi dăruit mereu fără răsplată şi fără nădejde, numai pentru iubirea de lucrurile care nu putrezesc şi pentru continua iertare a oamenilor" (In Memoriam, 1923).




Gheorghe BOGDAN