Călătoriile lui Gulliver

Călătoriile lui Gulliver

Una dintre cărţile favorite de poveşti ale fiului meu, pe care o citim zilnic de câteva ori, conţine printre altele o variantă mult simplificată a călătoriilor lui Gulliver. În seara asta însă, după zeci, poate sute de recitiri a aventurilor cu pricina, ceva a rezonat altfel decât de obicei. Într-un joc mintal pe care nu l-am mai practicat din şcoală, de pe vremea comentariilor literare, mi-a trecut prin minte că poate aventurile lui Gulliver nu sunt atât de fantastice pe cât par la început. Nu, nu vreau să minimalizez deloc cartea cu pricina, dimpotrivă, pot spune că este una din cărţile favorite ale copilăriei mele. Ceea ce m-a surprins pentru prima dată însă a fost gândul că poate fiecare dintre noi este un Gulliver. Călători în ţări străine, noi, emigranţii, trecem prin perioade care ne încearcă greu răbdarea şi resursele, atât fizice cât şi mentale. Ego-ul emigrantului, pe de altă parte, alternează şi el între sentimente de o intensitate atât de puternică încât chiar percepţia lumii din jur se schimbă parcă.

În cei 6 ani de viaţă în afara României am avut ocazia să întâlnesc emigranţi de toate felurile: unii fericiţi pentru decizia luată şi perfect adaptaţi la viaţa de aici, iar alţii într-o continuă stare de aşteptare a ceva mai bun, a unor oportunităţi nesperate şi, de ce nu, a unui bilet „dus" către ţara de origine, fără a adăuga în bagaj, dacă s-ar putea, sentimentul de vinovăţie pricinuit de neadaptare.

Cu o îndrăzneală rezultată din dorinţa de a-mi continua jocul mintal, spun că poate emigrarea ca atare merită reconsiderată, privită de această dată prin prisma aventurilor lui Gulliver. Marea diferenţă, cred eu, între emigranţii care se simt în largul lor aici sau în orice altă ţară, faţă de cei care se simt mereu timoraţi de faptul că se află pe un teritoriu străin şi în mijlocul unor oameni total diferiţi, este felul în care fiecare dintre noi toţi, emigranţii, percepem lumea nouă din jur. Putem să ne simţim ca trăind în mijlocul unor uriaşi, şi în acest caz totul pare să ne strivească şi să ne sperie, orice îndrăzneală pare prea mare şi fără sens în lumea în care suntem atât de mici şi neînsemnaţi. Pe de altă parte, putem să ne simţim puternici şi curajoşi, nu neapărat superiori celor din jur pentru că asta până la urmă nu este măsura reuşitei în viaţă, ci uriaşi ca şi îndrăzneală şi iniţiativă.

Precum Gulliver, avem ocazia să descoperim lumi noi şi să ne minunăm în faţa altor culturi, avem oportunitatea să învăţăm limbi străine şi, poate, dacă avem încredere în puterea de a o lua de la început, să reuşim în final să gândim în altă limbă, pentru ca astfel adaptarea la noua viaţă să devină mai uşoară. O problemă esenţială legată de adaptarea la viaţa în altă ţară este, aşa cum spunea un prieten, dificultatea cel puţin la început de a „simţi" omul cu care stai de vorbă. Obişnuiţi să gândim şi să interpretăm lumea folosind ca unealtă limba maternă, suntem confruntaţi cu o situaţie care iniţial ne depăşeşte. Ne privim în ochi cu noii conlocuitori fără însă a înţelege mare parte din ceea ce ne spun, fără a putea să facem o clasificare a oamenilor între prieteni şi neprieteni, şi deodată realitatea situaţiei ne loveşte în plin: ne aflăm într-o ţară străină, care ar putea fi la fel de bine şi o planetă străină. Din această poziţie care pare oarecum disperată, avem câteva opţiuni viabile. Putem să încercăm să comunicăm şi să înţelegem obiceiurile locului în care am ales să trăim, cu dorinţa nu de a deveni complet asimilaţi şi fără personalitate naţională, ci adaptaţi la noua societate. În felul acesta avem mai multe şanse de a ne găsi o nişă favorabilă, atât profesional cât şi în viaţa de zi cu zi.

Pe de altă parte, avem opţiunea să ne impunem cu încăpăţânare felul de a gândi şi a privi lucrurile, însă fără prea mari şanse de reuşită. Cel mult, vom reuşi să ne creăm eticheta de rebeli fără o cauză anume. Mulţi emigranţi adoptă o atitudine greşită, aş spune, conform căreia localnicii sunt mult mai puţin inteligenţi decât ei, noii veniţi în această ţară. Cred că problema se pune în alt fel însă: abordând o atitudine complet defensivă cu convingerea că toţi sunt împotriva noastră, nu vom reuşi să ajungem la punctul de echilibru unde să putem crea nişa de linişte şi mulţumire sufletească. O cale pozitivă ar fi să privim cu curiozitate în jur: oamenii, locurile, obiceiurile, felul de a trăi; toate merită studiate dacă nu din curiozitate, cel puţin pentru oportunităţile din punct de vedere personal pe care le poate crea un astfel de studiu. Totodată, putem să ne ajutăm ego-ul să atingă echilibrul acceptând că suntem la început de drum şi că orice început este mai greu decât pare din afară.

Spiritul de aventurier trăieşte în fiecare din noi aşa cum a fost descris în aventurile lui Gulliver. Atunci când ne-am luat traista în băţ şi am pornit în lume, am făcut, deşi neştiut poate, primul pas către a trăi pe viu povestea lui Gulliver, cu toate sentimentele de rigoare: teamă, curaj, disperare, curiozitate şi, mai ales, tenacitate. Faptul că ne deschidem mintea către o societate nouă ne ajută de fapt să deschidem noi porţi de comunicare cu cei de acelaşi neam şi cu cei apropiaţi. Atunci când acceptăm cu sinceritate că avem încă multe de învăţat de la cei din jur, şi folosim orice oportunitate pentru a învăţa ceva despre cei în ţara cărora ne aflăm, avem şanse reale de a ne descoperi pe noi înşine în contexte mereu noi şi de a găsi mult doritul punct de echilibru.