Călugărul fără credinţă

Călugărul fără credinţă

Şi Cioran a fost ispitit de o dilemă inclusă în dorinţa de revanşă. Necedându-se pornirii spre vendeta cum se poate realiza un echilibru, o neutralizare a termenilor antagonici: „să nu recurgi la răzbunare, soluţia te consolează doar pe jumătate,căci nu vei ştii niciodată dacă reţinerea a decurs din nobleţe sufletească sau din laşitate“. Concentrat asupra unui singur aspect moralistul omite premeditat alte componente. Nu e suficient pentru aprecierea situaţiei să te identifici cu unghiul celui care plănuieşte replica. Ce se întâmplă dacă în faţa tribunalului convocat ad-hoc se află vinovat, un individ ieşit din comun, căruia posteritatea îi va purta recunoştinţă? Circumstanţa că e doborât la pământ, batjocorit, călcat în picioare, că maltratarea continuă şi mult după consumarea faptului, e de natură să tulbure liniştea de spirit. Mai ales dacă pentru păcatul comis impricinatul e pedepsit cu o furie a demolării. Mă preocupă printre altele cazul Heidegger (1889-1976), care e departe de a fi elucidat, mai persistă prejudecăţi şi resentimente nestinse. Nu ar fi lipsită de semnificaţie dispunerea în paralel a unor figuri în cultura română (Eliade, Noica sau chiar cel pomenit, Cioran), cu şansele lor de reabilitare. Vină şi iertare De destinul postmortem a lui Martin Heidegger exegeţii germani se apropie stânjeniţi. În contrast, Sartre a evocat cu respect performanţa filozofului, admirând “fuga fiinţei în afară de sine” şi l-a înscris în galeria monştrilor sacri ai gândirii, Kant, Hegel, Nietzsche. Volumul Sein und Zeit (Fiinţa şi timpul – 1927) a stârnit un ecou uriaş în succesive valuri. Pe plan ontologic se puneau întrebări fundamentale legate de prezenţa omului pe pământ, erau înfăţişate din perspectiva duratei şi a spaţiului stări obsedante ale contemporaneităţii: incertitudine, angoasă, ambiguitatea deciziei, vecinătatea morţii. Şi investigaţiile asupra lui Aristotel, Kant, Nietzsche, eseurile despre Hölderlin sau Celan, tratatele capitale Was ist Metaphysik ? (Ce este metafizica?) sau Vom Wesen der Wahrheit (Asupra esenţei adevărului) au îmbogăţit tezaurul cugetării universale. Acelaşi savant, recunoscut şi venerat, a săvârşit pe neaşteptate o greşeală de neiertat. În septembrie 1933 a acceptat să preia rectoratul universităţii din Freiburg şi în discursul de recepţie s-a complăcut în rolul de apologet al doctrinei naţional socialiste, a chemat tineretul la obedienţă în faţa omului providenţial, Führerul cu retorica rudimentară şi barbară. Dintr-odată prestigiul de gânditor integru s-a năruit, un mare cărturar, căutător de sensuri, liber, nepărtinitor, scufundat în aventura cunoaşterii s-a amestecat cu gloata dezlănţuită, s-a mânjit pe mâini şi a renegat un trecut onest. Rătăcirea nu s-a extins. După câteva luni H. a abandonat postul de comandă în universitate riscând mazilirea şi ca şef de catedră şi profesor. Demisia n-a fost înregistrată ca atare, presa, nici cea străină n-a consemnat schimbarea. H. a ezitat să sfideze autorităţile naziste flagrant, nu s-a dezis de rău cu voce tare. S-a mulţumit să se considere în rebeliune internă, clandestină, care avea prea puţin răsunet în exterior, a fost confundat în continuare cu regimul odios (nici nu era lesne atunci să se demarce răspicat). Nici ulterior, după rostogolirea în gol a nazismului, n-a simţit nevoia să se explice, să se spovedească. De câteva ori, rar, a pomenit de “rătăcire” si de “ruşine” , cuvinte grele rostite de un orgolios, s-a prelungit însă o enigmă a muţeniei şi a echivocului. Nu suporta H. ideea că se umileşte? Nu voia să se destăinuie oricui, pândea să apară un interlocutor de încredere căruia să-i poate deschide ungherele tainice? Voi zăbovi mai încolo asupra unui astfel de confident, situat la nivelul acuzatului, cu orizontul moral şi intelectual exemplar, un duhovnic confruntat cu bifurcările epocii. Când abordăm motivul culpei, suntem constrânşi să ţinem seama de situaţia aparte a Germaniei unde efortul de asumare a răspunderii cunoaşte şi azi noi clătinări. Nu se discută încă firesc, fără şovăieli meritul cultural a unor personalităţi ieşite din serie, care au venit în atingere şi cu fascismul, fără să fie contaminaţi (Ernst Jünger, Gottfried Benn, Carl Schmitt, Oswald Spengler). Nu e vorba doar de prezenţa fizică, de felurite etape ale biografiei, ci şi de porţiuni ale operei umbrite pe alocuri de tentaţii la modă: exaltare naţională, mitologie a militarizării, propulsare a unei elite a forţei. Au mai rămas noţiuni stigmatizate fiindcă au fost luate în stăpânire de ideologia rasei superioare, teorii despre glie, sânge, rasă. Mişcarea de regenerare, de neutralizare a cuvintelor nu are încă peste tot un rezultat pozitiv. Ca o frână în acţiunea de dezmeticire intervine şi râvna detractorilor. Faţă de Heidegger s-a articulat un front al contestării, cârcotaşi găsesc noi elemente de dezavuare, pun sub lupă cărţile, corespondenţa, mărturiile colegilor, se văd necontenit în febra anchetei, nu renunţă în contact cu evidenţa la demolare. Ciocnindu-se de o interdicţie, o categorie de manuscrise nu sunt accesibile încă, abia în 2026 va expira o scadenţă în menţinerea sub lacăt, aceşti negatori cer darea în judecată a fiului filozofului, Hermann, cel care îşi exercită atribuţiile de legatar testamentar. Voind pasămite să smulgă un văl, ei insinuează că s-au răspândit o serie de neadevăruri cu privire la deruta lui H. Surparea nu poate fi mărginită la perioada 1933 /34, maladia ignobilă poate fi detectată mai înainte şi chiar după parăsirea rectoratului din 1935 şi până la deces (1976). Verdictul dat fără tresărire: H. s-a manifestat ca un naţional socialist şi ca un antisemit. Absenţa căinţei sale publice ar fi un indiciu în plus al păcatului. Sunt construite fanteziste legături spre a se demonstra continuitatea unor opacităţi. Obiect al persiflării ajunge şi opera Sein und Zeit , suspectată de idei subversive. Pretenţia de a prezenta dimensiunea ontologică e doar o travestire a unui reacţionarism îndârjit. Sub pretenţiile de sinteză în gândire sunt artificial expuse teze doctrinare politice, o prevestire a ideologiei naziste. E cultivat un paralelism, înălţarea spre metafizica fiinţei ar simboliza o repliere în faţa civilizaţiei tehnice moderne, un elogiu al retragerii şi al stagnării. Se descoperă o conexiune cu afirmarea primatului spiţei ariene şi al misionarismului rasial. Unui conţinut dubios i se confecţionează şi o platoşă stilistică, susţin clevetitorii. Ar fi o combinare de termeni născociţi, îngrămădiţi la învălmăşeală, o bâlbâială teatrală. Bănuielile urâte nu rezistă la cea mai simplă expertiză, cartea a trecut cu brio examenele exigente ale breslei. Adversarii pătimasi ignoră datele elementare, faptul că H. a izbutit să îndrepte filosofia spre o nouă strălucire. La el se cristalizează conştiinţa că individul nu se mai simte acasă în lume, că îndură urmările unei azvârliri în cosmos (“Geworfenheit”). Karl Jaspers, cel care l-a însoţit în întreprinderea temerară şi care a reprobat desigur gestul de abdicare din 1933, a recunoscut că partenerul său aparţine unei confrerii selecte, că e cel mai răsărit purtător al ştafetei filosofice germane, că în toată Europa n-are egal. Posedă un organ pentru gândirea abstractă, beneficiază de o înzestrare mentală excepţională, care nu i se poate tăgădui. Cum am spus, Jaspers nu atenuează delictul, cochetarea cu propaganda întunericului. Cu toate acestea nu e de conceput să fie împiedicat să lucreze cu creierul. Chiar dacă o perioadă nu va ţine cursul de la catedră va dispune de cele necesare pentru a putea elabora viitoarele lucrări. Un H. împiedicat să filosofeze ar fi o ipostază anticulturală. Criteriul valorii are prioritate, de folosul pe care-l poate extrage colectivitatea din efortul celor dotaţi, depinde şi sentinţa dată de posteritate. Abia după atenuarea iritaţiei s-a remarcat că o serie de imputări au fost exagerate, miezul sănătos n-a fost infectat. Defăimările nu s-au limitat însă la anularea contribuţiei de fond, teoretice. Întrecere între cârcotaşi S-au vehiculat şi alte caracterizări de ordin general, destinate să-l coboare de pe piedestal. Ce nu s-a spus despre H. ? Că e un ins plat, uscat afectiv, inapt să tresară la tragic, că are un orizont redus, mult prea terestru şi stereotip. Într-o analiză recentă din revista “Cicero” (dec. 2005) recenzentul Jürgen Busche nu-i acordă lui H. un credit elementar, îi refuză dreptul de a iubi natural. El conspectează o culegere de epistole, abia acum oferite spre tipar, epistole către Elfride, soţia savantului. Deşi se închină în faţa pasajelor care denotă capacitatea cerebrală şi speculaţia abstractă, recenzentul nu pierde ocazia de a ironiza stângăcia lui H. în retorica erotică (scrisorile sunt compuse în “limba romanelor prost scrise de epocă”). Frazele sunt copiate din melodramele la modă, însăilări într-un stil patetic, convenţional, artificial. În realitate bombănelile criticului sunt, se pare, reminiscenţe ale unor porniri negative obişnuite în presa de stânga extremistă pentru care filozoful era un exponent a unei elite de seră. Recenzentul uită să sublinieze că pustnicul din Pădurea Neagră nu s-a mulţumit să revoluţioneze metafizica ci a încercat să elaboreze şi un nou limbaj adecvat, pentru care unele asocieri şi înlănţuiri erau ordonate altfel, schimbându-se obişnuinţa. În articol e satirizată şi lipsa de fidelitate conjugală a lui H. punându-i-se în cârcă fluctuaţia legăturilor amoroase. După Hanna Arendt, studenta inteligentă şi atrăgătoare cu care se întâlnea în secret într-un hotel din Freiburg au mai fost şi alte evadări din tihna căminului conjugal, mărturisite târziu nevestei, abia în iarna 1949-1950. Insinuarea că ataşamentul faţă de Elfride a fost un compromis filistin pleacă de la o invenţie jurnalistică. Scrisorile arată că H. a fost adânc legat de soţie, că au avut doi copii şi au străbătut împreună vremuri amare într-o unitate a ursitei, chiar dacă sarcinile erau distribuite strict între ei (munca de profesor – gospodăria şi veghea asupra copiilor). I s-a mai reproşat că nu era predispus la decolări, rămăsese captivul unui ritual de trai, era prea previzibil în comportare. Aceste cârteli dovedeau o neînţelegere a ceea ce înseamnă traiectul unui om sedus de misterele genezei si ale depăşirii speciei. Regnului inferior, pornirilor atavice nu li se atribuiau prea multă rezonanţă în conduita lui H. Altă prejudecată era că nu agrea independenţa spiritului, că el însuşi se preparase pentru o postură de subordonare (această sugestie era machiavelică). Aştepta ivirea unui conducător pe care să-l servească cu un devotament de vasal. E o extrapolare perfidă, care se sprijină pe dezorientarea expusă în cuvântarea inaugurală din 1933, cu slăvirea lui Hitler. Iluzia că-l poate influenţa, că ar putea fi sfetnicul înţelept, “der Führer des Führers” a fost o orbire, un punct de jos al prestaţiei sale intelectuale. Nici înainte, nici după aceea nu se mai repetă astfel de dezertări ale minţii. Din tot ce a proiectat şi a construit H. se poate desprinde fervoarea unui gânditor care merge pe drumuri neumblate până la el şi care nu depinde de nimeni. El proclamă singur trufia de explorator, fără credinţă, fără religie, condus numai de revelaţiile creierului. Pentru a schiţa portretul unui alt H., în antiteză cu pamfletele care-l desfigurează mă las călăuzit de mărturiile corespondenţei. Folosesc din bibliografia vastă două surse: 1. Martin Heidegger – Karl Jaspers: Briefwechsel (1920-1963) – Schimb epistolar. Editura Vittorio Klostermann – Frankfurt 1990; 2. Martin Heidegger Briefe an seine Frau Elfride (1915-1970) – Scrisori către Elfride, editura DVA, reproduse pentru întâia oară în decembrie 2005. Precizez din start că meseria mea nu e de filozof, nu mă hazardez în dezbateri care aparţin specialiştilor. Îmi propun doar să descriu un dramatism omenesc, cu o semnificaţie majoră. Ideal de austeritate Când nu era obligat să-şi prezinte cursurile, H. se retrăgea în cabană (die Hütte) în Pădurea Neagră, cabana pe care i-a construit-o Elfride. Acolo putea să respire slobod, eliberat de presiunea micului oraş universitar, care-l călca pe nervi. Ziua la cabană se scurgea monoton, fără surprize. Ca să se poată deda călătoriilor în ţinuturile spiritului, excitante, acaparatoare avea nevoie de plictiseala din cabană, descărcarea de energie care nu-l deosebea de ceilalţi truditori de pe crestele muntelui. Cu ce se îndeletniceşte acolo? H. notează scrupulos mersul unei zile oarecari: tăiatul lemnelor (Holzarbeit), plimbări lungi pe serpentine, inhalând aerul tare, orele de lectură şi cele rezervate elaborării textelor. El contemplă zăpada ce nu dispare nici vara, îmbrăţişează cu privirea valea unde mişună siluete fără adâncime. Cu sătenii întreţine relaţii amicale (“Die Bauern sind angenehm und sogar interessant”- ţăranii sunt plăcuţi şi chiar interesanţi). Preferă conversaţia lor vie, modestă, nefandosită deoarece e sătul de intrigile şi clevetirile din mediul învăţaţilor colegi din facultate. La Freiburg se pregăteşte nerăbdător pentru revenirea în sihăstrie “ich werde mal wieder ein Mönchdasein mit Tisch, Stuhl und Bett führen“- (voi duce cândva iar un trai de călugăr într-o încăpere cu masă, scaun şi pat). Universul rudimentar îi prieşte. Corespunde imaginii de desăvârşire la care aspiră. Tânjeşte după simplitate şi reducere la esenţă. Cine vrea să pătrundă mecanismul minţii strălucite, care dă atâta randament, trebuie să ia în seamă higiena pe care o respectă spre a menţine vigoarea şi agerimea. Sursa acestei armonii rezidă în puterea de a se contopi cu peisajul solitudinii. Cele două sfere (cea de jos şi cea de sus) care n-au nimic comun se sprijină totuşi reciproc, permit una celeilalte supravieţuirea. „Es ist schon tiefe Nacht, der Sturm fegt über die Höhen, in der Hütte knarren die Balken, das Leben liegt rein, einfach und groß an der Seele”. (E noapte adâncă, furtuna bântuie peste culmi, în cabană trosnesc bârnele, viaţa dăinuie pură, simplă şi bogată pentru suflet). „Oft wünsche ich, daß Sie in solchen Stunden hier oben sein könnten“ (adesea îmi doresc ca dumneavoastră să fiţi aici sus în astfel de ore). „Hier oben ist herrlich“(aici sus e minunat). E simptomatic că şi profitul pe care-l obţine dintr-o raţională accepţie a lucrurilor îl repartizează cu un asociat, cu un prieten. Căci explicaţia vigoarei care susţine şi cugetarea este că la urma urmei a rămas un rustic, apropiat de pământ un autohton al locului (bodenständig). E încadrat în privelişte, face parte din decor. Pe trunchiul ţărănesc s-a adăugat educaţia catolică, cu asimilarea unei ierarhii tradiţional religioase, un postament ferm . Apoi a survenit întâlnirea cu filosofia, tânărul dresat să înveţe disciplinat şi eficace a descoperit în aptitudinea cu care era înzestrat un miracol. Putea mânui gândirea abstractă. Fusese ales să dezlege enigma existenţei şi rostul omului. Convins că posedă un har al înălţarii spre cer, fără credinţă, fără bigotism a dus la apogeu exigenţa faţă de alţii şi faţă de sine. Împreuna cu Jaspers se aruncă în lupta cu îngerul, hotărât să învingă. E prevenit că expediţia îi duce în zone inaccesibile până la ei, unde vor fi singuri în faţa necunoscutului. Fiorul acestei expediţii cutreieră splendidele pagini de corespondenţă. Citind scrisorile către Jaspers suntem impresionaţi de tonul de sinceritate şi de apelul la o morală absolută. Se unesc doi oameni conştienţi că au un ţel înalt, încredinţaţi că au o vocaţie şi o misiune de împlinit. Pe acest temei îşi pot exprima nevoia lor de simplitate. Expediţie dincolo de orizont Exercitarea ocupaţiilor elementare e doar un pilon al existenţei. Celălalt îl constituie antrenamentul filozofic. Prietenul pe care-l cheamă sus e şi el un renumit profesor, cam de aceeaşi vârstă, cu veleităţi şi aptitudini similare. Schimbul de epistole între H. şi Jaspers e o ilustrare a unei joncţiuni spirituale exemplare. Intre ei piere orice gând de rivalitate, nu găsim pofta de compromitere şi invidiile ce caracterizează cancelariile universităţii. Vedem astfel că bârfa că H. e arogant şi că purtarea lui secretă egoismul e o invenţie” ich habe sehr schöne wertvolle Tage mit Jaspers verbracht” (am petrecut zile foarte frumoase cu Jaspers, îi comunică soţiei). “ So lebendige Impulse sind unversetzlich” (aceste îndemnuri sunt de neînlocuit). Altădată conchide într-o declaraţie către preopinent: „începând din sept. 23 trăiesc cu dumneata cu certitudinea că eşti prietenul meu“. Profund onest, democrat în convingeri, cu rigoare etică Jaspers e cucerit de partenerul său de escaladare, cu care nu seamănă. Îl invidiază pe H. pentru că poate savura traiul ascetic la înălţime, el însuşi e într-o măsură handicapat fizic, nu se mişcă atât de spontan şi de dezinvolt. Deficitul de maleabilitate e compensat de incandescenţa ideilor, facultate care îi uneşte. Ei alcătuiesc o echipă care se exprimă de mai mult de un deceniu ca un monolit. Aceasta e revelaţia corespondenţei. Cei doi au semnat parcă un legământ, detaşându-se de preocupările celorlalţi ahtiaţi de catedre şi de ranguri în ierarhia didactică. Ideea unei solidarităţi de luptă (“Kampfgemeinschaft”) revine în îndemnurile pe care şi le transmit reciproc. Prima premisă a afinităţii dintre ei este luciditatea cu care judecă viesparul care îi înconjoară. Se bucură descoperind că ei nu sunt plămădiţi din acelaşi aluat, intelectual şi moral. “Denn die meisten Philosophen der Zeit lese ich nur wenn ich muß“ (căci pe cei mai mulţi filozofi actuali îi citesc doar când sunt forţat). Ceea ce produc aceştia duce la o scădere masivă a exigenţei. “Es rührt alles in einem Brei zusammen” (devine totul o pastă fără formă). Cineva care râvneşte să facă filosofie trebuie să se supună altor reguli. Amândoi sunt agasaţi de deşertul modern european (der modernen europäischen Wüste). Abia separarea de mentalitatea celorlalţi îngăduie fixarea asupra esenţialului. Îi surprinde cât de răspândită e inadecvarea la temă, confuzia criteriilor, amestecul de nivel. Condiţia de avansare rezidă în putinţa de a fi împreună. Pentru a obţine efectul miraculos al comunicării directe, ei pregătesc minuţios orele de revedere. De mai multe ori pe an H. vine la Heidelberg, pentru o zi sau mai multe şi locuieşte mereu la Jaspers. La început prietenul îi oferă găzduire în apartamentul modest din Handschusheimer Landstr. 38. Îl avertizează că locuinţa n-are tot confortul, că odăile (numai două) sunt strâmte, nu are cameră de baie. Totul e cam primitiv. Fiecare poate ocupa o încăpere şi lucra fără a fi incomodat, vor lua doar masa împreună şi seara dacă vor avea chef vor sta la taifas. Nimic obligatoriu, nimic impus din afară. După aceea Jaspers se va muta într-un apartament mai spaţios pe Plöck. Ei se angajează în momente de efuziune intelectuale. Dezbat teme de promovare universitară (numiri, rotaţii de personal, cine merită să fie stimulat). Se lasă chiar exagerat ademeniţi de treburi administrative. Ce sare în ochi e încrederea deplină pe care o manifestă unul faţă de celălalt, îşi divulgă părerile despre colegi, fără reţinere, convinşi de complicitatea care s-a născut între ei cu scopuri dezinteresate. Apoi încet, încet îşi dezvăluie proiectele de taină, bâjbâíe în formulare, se încurajează reciproc. Se suie pe scara pe care nu a pus încă nimeni piciorul. “Und wir wissen beide selbst nicht was wir wollen d.h wir sind beide getragen von einem Wissen, das noch nicht explicite besteht.” (Noi nu ştim amândoi ce anume vrem, adică suntem purtaţi de o cunoaştere, care încă nu s-a închegat explicit). Apare extraordinar impulsul de a sări peste bariere, de a defrişa un teren virgin, chiar dacă paşii spre un tărâm nou sunt nesiguri, poate caraghioşi. E o tatonare a necunoscutului care denotă îndrăzneala lor lucidă. Împrejurarea că a găsit un companion de călătorie îi produce lui H. exaltare. Cu Jaspers nu se teme de mărturisire. Doi taciturni, nedeprinşi să-şi desfacă intimitatea, pipăie pereţii pentru a ieşi din singurătate. Ce vor să facă ? „ philosophieren wollten wir sokratisch“ (vroiam să filozofăm în manieră socratică). Când constată cât de bine funcţionează comunicarea, H. îsi imaginează că începe o nouă etapă a marilor comuniuni în gândirea germană (Goethe – Schiller; Wagner - Nietzsche; în faza de armonie). Ceea ce se înfiripă între ei e unic şi foarte preţios, se cuvine ocrotit, să nu fie expus eroziunii. Sunt mai multe trepte ale apropierii: a. Îşi dăruiesc cărţile cu dedicaţii calde. Curios este că ei amână lectura lor, că nu se simt îmboldiţi să descifreze cărările, intuiesc că pe planul speculaţiei abstracte nu se va înfiripa un limbaj comun. E o neconcordanţă pe care nu-şi propun s-o limpezească. Mai târziu Jaspers îşi va face reproşuri că nu a dus confruntarea până la capăt , că nu a ghicit semnele unei rătăciri şi că nu l-a ajutat pe H. sub auspicile fraternizării, să evite impasul. b. Cu totul altfel se exteorizează relaţia lor în convorbirea directă. Întâlnirile înseamnă un regal. În schimbul de scrisori se remarcă dorinţa de a fi plini de tact, atenţi la posibile deturnări. Sunt mândri de rezultatul simbiozei, adică de felul cum se naşte noua gândire. Exclamţia supremă: „es wird noch philosophiert! Gute Nacht!” (se mai face filosofie! Noapte bună!. E finalul unei scrisori, în care se celebrează certitudinea că produc ceva inegalabil, raţiunea existenţei lor, pură, neviciată de contingent. Îi uneşte ţelul. “Im Dienste der Grossen” (în slujba marilor idealuri) “Das Mehr” (mai multul) devine principiul propăşirii. Fără Jaspers se întoarce singurătatea. „Sonst ist es einsam“. (de-altfel este solitudine) „So dunkel und fragwürdig vieles ist, so spüre ich immer mehr, daß wir in eine neue Wirklichkeit hieneinwachsen und daß eine Zeit alt geworden ist“ (pe cât de întunecate şi îndoielnice sunt multe [lucruri], pe atît simt tot mai mult că noi creştem într-o realitate nouă şi că o epocă se înclină). Ce se petrece? ei experimentează un fel de a trăi neştiut până atunci, a trăi ca filosofi, simt că se deschid supape şi că vor avea de înfruntat obstacole ca nişte pionieri ai unei lumi necunoscute. Fatala dezertare În iunie 1933, întors dintr-o vacanţă cu familia, H. află că, la propunerea colegilor profesori, a fost ales rector al universitătii din Freiburg. În prima clipă, în conformitate cu principiul care-l ghida, a vrut să refuze, ştiind că instalarea într-o funcţie oficială, într-o perioadă de prefaceri presupune abandonul unor planuri de creaţie, angrenarea într-o mecanică a protocoalelor şi discursurilor festive, care l-ar îndepărta de filosofie. Se produce, însă, subit o tristă metamorfoză. H. nu mai e acelaşi, vorbeşte şi se mişcă altfel, are o solemnitate goală şi rece. Oricine poate observa de îndată că joacă un rol nepotrivit, că se avântă pe un teren alunecos , că spune propoziţii şi face gesturi ca în transă. “In der Rektorenrede” (cuvântarea rectorului) perorează despre cotitura din ţară, îi mulţumeşte Führerului, îi jură supunere. După darea în stambă e aşteptat şi la Heidelberg. Ca de obicei înnoptează la Jaspers, un interval de mai mult de un an nu se mai văzuseră, între ei s-a căscat o prăpastie. H. ocoleşte discuţia, reacţionează evaziv, se străduie să nu se dezvăluie. În sala unde s-au strâns profesori şi studenţi prietenul e omagiat şi el repetă în parte alocuţiunea din Freiburg, Jaspers stă cu picioarele întinse, cu braţele încrucişate la piept, nu ia parte ostentativ la aplauze şi urale. Vorbitorul i se pare purtat de o nălucă, cuprins de o beţie. În scurta lor întrevedere H. răspunde monosilabic, nu justifică nimic, se poartă ca un străin, inabordabil. Nu i se pare catastrofică ruperea prieteniei, trădează nepăsător un jurământ. Întâmplările erau foarte grave, Jaspers e lovit direct de persecuţia care nu face excepţii, nevasta lui era evreică. I se ceruse să divorţeze ca să poată conserva catedra. Jignit, el a respins oferta. În toţi anii dominaţiei naziste va adormi cu paharul cu cianură pe noptieră, pregătit pentru eventualitatea că Gestapoul va descinde la ei cu ordinul de deportare a lui Gertrud. Bolnav, depresiv, la capătul puterilor va fi mirat că fostul său amic nu a mişcat un deget pentru a împiedica concedierea lui şi ameninţarea care planează asupra soţiei. Uimitoare metamorfoza prin care trece marele om! După stingerea coşmarului, tot amânând dezvăluirile, Jaspers se va hotărî la un moment dat să-i scrie lui H. De ce n-a mai fost la Heidelberg? H. răspunde: fiindcă i-a fost ruşine (“ich habe mich geschämt”). E una din puţinele confesiuni legate de degringolada trăită. El nu-şi ascunde vina. Recunoaşte că a fost invadat de o hipnoză, că s-a lăsat transportat de şuvoi, că s-a săltat în şa, că a săvârşit fapte impardonabile. Cu vanitatea sa funciară, nu poate admite stângăcia de neiertat pentru un ins cu pretenţii de filosof, de om al marilor revelaţii. În autojustificarea târzie pomeneşte de lunile de deraiere, doar luni afirmă el, s-a trezit totuşi relativ iute, şi-a dat seama că şi dânsul e legat fedeleş, că nu putea întreprinde nimic. Aripile îi erau tăiate. S-a retras fără zgomot din propria iniţiativă, după cel dintâi an de rectorat, a încetat orice acţiune politică, a sabotat chiar deciziile de la Berlin. Nici în 1933, nu el a aplicat măsurile rasiste de epurare a evreilor de la catedre, de scoatere a cărţilor din biblioteci. A încercat să-l sprijine pe Jaspers ca să nu fie tracasat, s-a interesat de soarta soţiei. Nu l-a putut informa ce întreprinde din pricina ruşinii. Că a şters dedicaţia pentru Husserl la ediţia următoare din Sein und Zeit (1942) a fost urmarea unei somaţii, dar textul e păstrat în interior cu menţiunea de recunoştinţă. E conştient că nu poate acoperi păcatele, doreşte însă ca prietenul lui să creadă ce îi spune, să judece fără ură. Şi rezultatul e uimitor. Jaspers îi acordă credit. Liantul miraculos nu se mai lipeşte la loc. Faptele amintite de H. nu se mai pot restabili exact. Căinţa lui limitată la câteva mărturisiri, adresate în special celor apropiaţi, faţă de care e stingherit, nu are însă dimensiunile ample care ar fi fost necesare. Rinocerizarea, cu rapiditatea înfăptuirii ei a fost o surpriză cruntă, nu a anticipat-o deloc. Recunoaşte că a trădat raţiunea, atât de sigură pe alte canale. Nimic nu întrezărise din cataclismul care se apropia, avusese o încredere oarbă în discernământul său. Din ceea ce afirmă Jaspers reiese că înainte de 1933 H. era curat, ferit de infecţie. “ Nichts hatte H. mir berichtet von seinen national-sozialistischen Neigungen vor 1933“ (nimic nu mi-a transmis H. despre înclinaţiile lui pronaziste înainte de anul 1933). Foarte târziu i-a semnalat Hanna Arendt deriva: “Wohin er gehe“ (încotro merge). A rămas buimac când în foarte lapidara conversaţie la Heidelberg în 1934 H. l-a sfătuit să nu respingă înrolarea „man muß sich einschalten“. Jaspers îi atrage atenţia că Führerul e un incult, un barbar, interlocutorul dezminte: e un om citit, uitaţi-vă la mâinile sale minunate. Când va fi rugat de comisia aliată de control să refere asupra cazului Heidegger, Jaspers va invoca un tragic al răului (“Tragik des Bösen”). În aceea fază imediat după război e de acord cu suspendarea lui H. din învăţământ pentru a feri tineretul de ideile vechi. Recomandă însă să i se asigure liniştea traiului (pensia, locuinţa) şi să i se garanteze posibilitatea de a duce mai departe efortul de cercetare. H. îi destăinuie că nu s-a simţit ataşat ideologic de naţional-socialism, că în sinea lui a condamnat represiunea. S-a distanţat foarte repede (“ als ich in die Opposition ging” (– când am intrat în opoziţie;) „und mich innerlich auch vom Universitätswesen löste“ (– când în sinea mea m-am detaşat de lumea universitară). Deruta s-a amplificat. Îl va apăsa tot restul vieţii „die Auseinandersetzung mit dem deutschen Unheil“ (– conflictul cu răul german). Se simte infirm. „Ich habe das Gefühl nur noch in die Wurzel zu wachsen und nicht mehr in die Äste“ (mă apasă senzaţia că eu cresc numai în rădăcini şi nu în crengi). Frumoasă caracterizare! Jaspers îl sprijină ca să înlăture criza. Nu este numai mila sau compasiunea care-l împinge, e mai degrabă conştiinţa valorii şi amintirea fuziunii dintre ei. “Wenn meine Erinnerung mich nicht trügt, waren wir darin einmal einig” (dacă nu mă înşală memoria am fost odată pe aceeaşi poziţie). Răbdător îi lămureşte pe ceilalţi care se comportă ca nişte procurori. Le zice că în Germania pe H. nu-l întrece nimeni, e o figură singulară, unul din cei mai importanţi filosofi din Europa. Celălalt vede în sfârşit dezastrul. Îi trimite salutul unui pribeag (“Wanderers”). “Trotz allem lieber Jaspers, trotz Tod und Träumen, trotz Leiden und Greuel, trotz Not und Qual....” ( În ciuda tuturor relelor, dragă Jaspers, în ciuda morţilor şi a iluziilor, în ciuda suferinţelor şi a atrocităţilor, în ciuda privaţiunilor şi a chinurilor…). Jaspers retrăieşte nostalgia celor dintâi întîlniri îşi aduce aminte de ochii de vocea prietenului, de dialogul iniţial. De la început au discutat despre esenţial: „Philosophie und Politik sind seit Platon und Kant untrennbar“ (filosofia şi politica sunt de la Platon şi Kant încoace de nedespărţit). Ar fi putut preîntâmpina izgonirea din paradis? Şi pustiul dintre ei? Jaspers n-a avut puterea şi nici clara premoniţie să schimbe soarta. De ce s-a ataşat de H.? “Sie waren mir von früh an ein Mann der um das weiss was Philosophie ist” (aţi fost pentru mine de foarte timpuriu un om care ştie ce este filosofia ). E cel mai serios compliment! Printr-o polemică de substanţă a modificat peisajul cugetării germane. Îl citează pe Nietzsche “was ich angreife, ehre ich” (ceea ce atac, onorez ). H. consimte că s-a purtat ca un copil, purtat de un vis, care n-a mai ştiut ce face, s-a lăsat prins orb într-o acţiune nesăbuită, realitatea i s-a părut altfel decât era cu adevărat. Când s-a deşteptat a zărit în faţă ruine. Nu s-a uitat ce e dincolo de universitate. A fost antrenat în angrenajul funcţiei - „die Maschinerie des Amtes”, influenţe presiuni , constrângeri şi în plus “Machtrausch” (beţia puterii). Că a desluşit eroarea încă din zilele de Crăciun din 1933, că a predat postul – nu e o scuză îndestulătoare. “Es kann nur erklären, wie von Jahr zu Jahr, je mehr das Bösartige herauskamm, auch die Schau wuchs, jemals hier unmitellbar und mittelbar mitgewirkt zu haben.“ (se poate numai explica cum, cu cît din an în an răul ţâşnea mai tare la suprafaţă, deasemenea şi spectacolul urât creştea, la care nemijlocit şi mijlocit am participat şi eu). Punctul cel mai de jos l-a atins în anii când a izbucnit războiul, când s-a declanşat persecuţia şi exterminarea evreilor. La H. transpare şi latura de copil mare, naiv, credul. Mărturiseşte brusc când a început să-l iubească pe Kant “ich beginne Kant zu lieben”. Alte depoziţii Selectez şi alte mărturii, devin de crezare oameni care l-au cunoscut bine pe H. şi care nu pot fi bănuiţi de simpatie pentru colaboraţionişti. Antena lor era ultrasensibilă, nu puteau fizic avea ceva comun cu netrebnicii. Hannah Arendt (1906-1975) fusese o discipolă eminentă. Studiase la Freiburg cu Husserl, apoi la Marburg cu Heidegger şi, în sfârşit, la rugămintea acestuia din urmă promovase (îşi dăduse doctoratul) cu Jaspers la Heidelberg. H. care se îndrăgostise de tânăra fată frumoasă exuberantă şi foarte inteligentă se întâlnea în secret cu ea într-un hotel. Filozoful îi va mărturisi soţiei abia în iarna anului 1942 idila extraconjugală. Hannah nu era numai o fată atrăgătoare dar şi pasionată de cercetarea intelectuală. A emigrat la venirea lui Hitler în Franţa, apoi în America, a compus texte sociologice de referinţă asupra originilor totalitarismului, a asistat la procesul lui Eichmann în Israel şi a comentat apoi desfăşurarea lui introducând în literatura de specialitate expresia “banalitate a răului”. A surprins birocratizarea torturii, indiferenţa unor făptaşi ai crimei. Aflând de deraierea lui H., a fost apucată de mânie, a comunicat lui Jaspers că fostul ei iubit îl simbolizează pe “eternul fascist”, ştim astăzi că a procedat ca un nazist, contactul cu el l-a pierdut (“verpasste Rendez-vous”). După prăbuşirea lui Hitler, îl caută din nou pe H. la Freiburg, îl iartă, acceptă explicaţiile lui şi concede să reia legătura. Indirect e o mărturie care dezminte insinuările detractorilor, deoarece Hannah, dotată cu un instinct moral infailibil nu s-ar fi putut împăca simplu cu un ins marcat de huliganism, de concepţii retrograde. Între oaspeţii care, la invitaţia lui H., urcau până la cabana din Pădurea Neagră, o onoare deosebită îi era acordată lui Paul Celan. Poetul câştigase un renume mondial, obţinuse distincţii prestigioase (printre care premiul Büchner). El se mişca însă greoi în ambianţa germană, nu putea scutura o povară, apăsarea suferinţei pe care a îndurat-o. Îşi pierduse părinţii, fusese el însuşi într-un lagăr de concentrare. De aci obsesia că-şi reneagă morţii continuând să scrie în limba ucigaşilor. El nu putea să se exprime pe deplin decât în germană, cu toate că mânuia foarte bine franceza, rusa, româna şi ebraica. În discuţiile aprinse cu amfitrionii germani nu putea alunga o suspiciune, peste tot i se părea că e asaltat de priviri neprieteneşti, răbufniri ale trecutului. Sub aceste auspicii s-a desfăşurat şi întrevederea cu Heidegger. Filosoful preţuia lirica lui Celan, i-a plăcut elocinţa lui şi l-a chemat la reşedinţa sa din Pădurea Neagră. Acolo s-a produs o altercaţie, probabil, neformulată în cuvinte. Celan se aştepta ca H. să-i vorbească despre vina lui în anii de pâclă, filozoful nu i-a ghicit gândul sau pur şi simplu nu a simţit nevoia să se justifice. De altminteri era îndreptăţit să aleagă singur momentul şi cadrul spovedaniei. Confuzia iscată s-a concretizat în artă. Consemnând vizita sa în Todtnauberg, Celan a notat în albumul musafirilor că nădăjduise să capete un semnal. Peste câteva zile inspirat de întâlnire a compus poezia cu acelaşi titlu, în forme încifrate a strecurat nedumerirea care-l chinuia : “ in der / Hütte/ die in das Buch.....geschriebene Zeile von / einer Hoffnung, Heute/” (în cabană rândul scris în carte despre o speranţă astăzi). Probabil că poetul se referă la dorinţa lui de a asculta confesiunea celuilalt. Comentatorii nu sunt unanimi în tălmăcirea scenei. Fiul lui H., Hermann, susţine că tatăl lui n-ar fi ştiut că Celan e evreu (ceea ce nu e lesne de crezut). În ciuda neconcordanţei cei doi au continuat să se admire. H. îi trimite cu dedicaţie volumele. În editarea poeziei Todtnauberg Celan specifică că primul exemplar e rezervat pentru H. Revăzându-l curând în Germania, filozoful e neliniştit, îşi afirmă îngrijorarea cu privire la sănătatea poetului. Atât Hannah cât şi Celan aduc un testimoniu care nu poate fi contrazis, ei confirmă valoarea de excepţie a lui H. şi sinceritatea unei ispăşiri. S.Damian