„Gândesc, deci exist"                       

                                                                              Descartes

Până nu demult, obişnuiam să spun că anii petrecuţi sub comunism nu mi-au lăsat urme considerabile, psihologic vorbind. E adevărat că ambele perechi de bunici au avut de suferit traume fizice şi psihice )din motive absurde, de altfel, precum majoritatea celor asupriţi de către comunisti), însă personal nu am avut de suferit mai mult decât oricare alt copil născut în România în anii ‘70. Şi totuşi, venind într-o ţară unde comunismul nu a reuşit să ajunga decât ca ştire de senzaţie, am avut surpriza de a-mi revizui punctele de vedere referitoare la posibila traumă psihologică de a cărei prezenţă mă îndoiam.

In timp ce eram încă în şcoală în Canada, am avut de semnat petiţii concepute de către studenţi nemulţumiţi dintr-un motiv sau altul. M-am trezit căutând motive pentru a refuza să semnez, fără a recunoaşte că motivul principal era teama de repercursiuni. Nu de genul celor aplicate in România comunistă, nici pe departe, dar totuşi, repercursiuni. Absurd, veti spune. Şi sunt de acord. Dar gândul că aş fi ieşit dintr-un anonimat care îmi dădea siguranţă m-a făcut să mă abţin de la semnarea oricărei petiţii pentru o vreme. Atunci când am realizat că privesc cu reţinere tot felul de asociaţii şi comitete de studenţi care nu făceau altceva decât să lupte pentru cauze mai bune, am decis să analizez mai atent bagajul psihologic postcomunist:

Am crescut într-o ţară comunistă. Asta înseamnă că părerile personale opuse gândirii revoluţionare afişată de către partidul comunist erau privite cu sprânceana ridicată de către cei aflaţi la putere, şi dintre cei care cutezau totuşi să se exprime liber, doar cei norocoşi erau lăsaţi în libertate. Am crescut cu convingerea că protestele şi puncte de vedere radicale se ţin sub tăcere, pentru un motiv simplu: siguranţa personală precum şi a celor apropiaţi.

Nu ştiu câţi români spun acum că nu regretă faptul că s-au născut şi au crescut în România, dar ştiu cu siguranţă că personal, nu am vreun regret că nu m-am născut într-o ţară liberă. Fără să-şi fi dorit să ne înveţe căile uneori greu de înţeles ale vieţii libere, regimul comunist ne-a dat ABC-ul necesar oricărui om care doreşte să aibă un punct de vedere asupra modului personal de a trăi. De ce spun asta? Impunând opusul gândirii libere, regimul comunist a forţat oamenii să înveţe să caute mai mult decât ceea ce li se oferea, intelectual vorbind.

După o îndelungă analiză a reţinerii personale faţă de liste, petiţii şi asociaţii, am reuşit să decid, odată pentru totdeauna, cum doresc să privesc viaţa şi tot ce e legat de ea. Cele două opţiuni erau: fie să fiu mulţumită cu ceea ce mi se aşterne în faţă, bun sau rău, şi să mă mulţumesc cu proteste palide pe care, în cel mai bun caz, le-aş face cunoscute familiei şi câtorva prieteni, sau, pe de altă parte, să am curajul să spun ceea ce gândesc, cu convingerea că pot schimba în bine viaţa personală, precum şi a comunităţii în care trăiesc, fie că e vorba de un cartier, un oraş sau o ţară. Ieşirea din anonimat reprezintă doar o altă experienţă de viaţă, nicidecum părăsirea unui culcuş sigur şi călduţ.

Şi am ales să spun ce gândesc, indiferent de „repercursiuni". Dacă mă gândesc bine, faptul că am ales să-mi exprim opiniile este de altfel confirmarea că într-adevăr, port un bagaj psihologic postcomunist. Atâta vreme cât aş alege anonimatul şi comfortul de a nu purta vreo responsabilitate, nu aş face decăt să accept un modul de gândire impus de regimul sub care am crescut: gândirea fără... gânduri, uniformizată şi capabilă de a fi condusă. Alegând să gândesc, să critic, să protestez şi să semnez liste sâcâitoare pentru cei care iau decizii, îmi afirm cu mândrie moştenirea: am crescut într-o ţară comunistă, însă am avut şansa să înţeleg că, spiritual vorbind, omul este imposibil de încarcerat, oricâte temniţe s-ar construi pentru trup.  

Daniela Ginta,