De ziua copiilor

Într-una din zilele trecute am fost martora unui incident petrecut într-un parc de copii: un tată îşi mustra fiul ridicând vocea foarte tare. Motivul: băieţelul vorbise urât cu sora lui, mai precis ţipase la ea să îl lase şi pe el să se joace cu o anume jucărie. Fără să îşi dea seama, tatăl se comporta exact după cum nu ar fi vrut să se poarte fiul lui: îşi exprima o opinie cu brutalitate şi probabil fără multe şanse de reuşită. Nu era greu de văzut că la rândul lui, copilul era obişnuit cu felul acesta de a i se vorbi pentru că din păcate, nu părea deloc şocat de reacţia tatălui său.

Unul dintre cele mai controversate subiecte din ziua de azi este fără îndoială educarea copiilor. Mulţi dintre noi ne plângem că noua generaţie nu mai are respect pentru cei mai în vârstă, nici măcar pentru proprii părinţi. Şi dacă aş spune că de fapt copiii sunt oglinda părinţilor, mulţi s-ar revolta: cine ar vrea să admită că o parte din purtările copiilor sunt poate preluate de la părinţi şi cum să admitem că noi, cei care judecăm aspru noua generaţie, suntem de fapt atât de imperfecţi?

Atunci când se naşte un copil, cei care îi dau viaţă nu dobândesc automat şi ştiinţa de a fi părinte. Doar atunci când înţelegem că a fi părinte depăşeşte cu mult simpla capacitate de a procrea, avem ceea ce ne trebuie pentru a deveni părinţi buni. Şi dacă devenim părinţi buni nu înseamnă că suntem perfecţi. Fără a se lăsa prea uşor conduşi de către proprii copii, dar pe de altă parte fără a fi exagerat de severi, părinţii au de îndeplinit un rol nespus de greu - însă pe atât de frumos. La urma urmei, toţi părinţii fac greşeli cu grămada în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor. Unii însă, dând dovadă de necesară umilinţă, îşi recunosc greşeala şi încearcă să o corecteze. În felul acesta îşi învaţă copiii că a greşi este omeneşte, cu condiţia să îţi repari greşeala.

Cum putem spera ca să ne auzim copiii vorbind frumos, atunci când de nenumărate ori am ridicat vocea la ei? Cum putem spera ca ei să îşi admită propriile greşeli şi să îşi ceară iertare, atunci când noi, cei care le suntem modele de viaţă, am considerat că nu ne putem „umili" cerând iertare? Cum putem să le pretindem să spună „da" la ceea ce le propunem, atunci când noi i-am crescut cu „nu" în braţe?

Despre pedepsirea fizică prin bătaie se pot spune atât de multe încât nu ştiu de unde să încep: personal consider că este un mod abuziv de a ne impune punctul de vedere ca părinţi şi un fel de renunţare în a căuta să fim părinţi buni. Un fel de semn că s-a depus un oarecare efort către găsirea unei soluţii în educaţie, dar dacă soluţia nu s-a arătat, s-a recurs la o metodă care pe termen scurt se dovedeşte a fi eficientă. Plânsul unui copil pedepsit satisface temporar mânia părintelui, dar pericolul este că în timp copilul învaţă să se teamă doar de pedeapsa fizică. Prin bătaie le răpim copiilor dreptul firesc de a-şi evalua faptele reprobabile şi de a le regreta. Expresia „Vai de copilul care nu e atins de băţ" este folosită de mult prea multe ori ca scuză. Atunci când una dintre principalele învăţăminte ale creştinismului este să ne iubim aproapele ca pe noi înşine, mă îndoiesc că a ne pedepsi fizic copiii este firesc şi acceptabil. Cei mai mulţi dintre cei care au fost bătuţi ca şi copii spun că nu-şi amintesc exact motivul bătăii. Ce a rămas a fost doar faptul că au fost bătuţi. Un efort mult mai mare este acela depus pentru rezolvarea paşnică, dar eficientă, a unui conflict copil-părinte.

Cât despre respectul pentru cei din jur, este insuflat de către noi, părinţii. Asta cu atât mai mult în societatea diversă în care trăim. Un copil care îşi vede părinţii dispreţuind alţi oameni pentru că au un altfel de statut social, altă culoare a pielii sau altă religie, va învăţa la rândul lui să dispreţuiască. Din păcate, în timp, dispreţul se poate extinde asupra persoanelor apropiate, pentru că de fapt ceea ce au învăţat copiii noştri este să judece pe cei din jur şi să-i cântărească după criterii superficiale.

Şi pentru că nu există educaţie perfectă şi nici familii perfecte, este de aşteptat ca orice copil ajuns la vârsta adolescenţei să se revolte împotriva societăţii şi să uite pentru o vreme ce înseamnă respectul. Datoria noastră ca părinţi este să ne apropiem de ei, să le cultivăm încrederea în noi şi să-i ghidăm către a deveni oameni buni şi respectuoşi. Şi nu să o facem de ochii lumii, ci pentru că valorile morale pe care le transmitem copiilor noştri sunt de departe cea mai importantă moştenire.

A fi părinte este pe cât de greu, pe atât de frumos. Fiecare efort este răsplătit însutit prin zâmbete şi îmbrăţişări dintre cele mai calde. Atunci când punem răbdare, dragoste şi infinită înţelegere în a ne creşte copiii, lumea din jur va dobândi, prin copiii noştri, suflet. Un suflet bun.  

Daniela Ginta