Despre Artă, din punct d evedere profan şi românesc

Despre Artă, din punct d evedere profan şi românesc

Citeam zilele trecute un articol despre un anume concurs de fotografie din Franţa, concurs la care un fotograf român s-a situat pe un loc fruntaş. Articolul, scris şi el de către un fotograf profesionist român, avea un ton dulce amar şi mi-a incitat curiozitatea de la primele rânduri. Fotograful premiat era pe de o parte felicitat şi pe de altă parte criticat. Motivul? Tematica fotografiilor era ceva mai controversantă, dacă nu chiar jignitoare pentru ţara de baştină a fotografului premiat, România. Una dintre fotografii reda un câine vagabond devorând stârvul unui cal lăsat la margine de drum. Cea de-a doua fotografie arăta un nou născut aruncat pe o grămadă de gunoi. Fără doar şi poate, imagini violente şi care ascund în spatele lor poveşti de groază.

Autorul articolului punea problema astfel: mulţi dintre fotografii profesionişti din România ar putea probabil să se prezinte la un concurs şi să-l câştige cu relativă uşurinţă dacă ar prezenta imagini de coşmar pe care, să fim sinceri, o lume întreagă le priveşte cu curiozitate - dar asta nu neapărat înseamnă consideraţie sau respect sporit pentru România. Imaginile şocante despre România, fie că sunt fotografiate de fotografi autohtoni sau străini, ne fac prea puţină cinste. România are, ca şi orice altă ţară din lume, părţi bune şi părţi rele, şi de ce să nu fim sinceri cu noi înşine, părţile rele abundă de prea multe ori graţie unei istorii care ne-a îngenuncheat în mod ruşinos şi revoltător, dar şi datorită unui stoic caracter de ‚lasă-mă să te las' al românilor. Un perpetuu joc de aruncare a pisicii moarte dintr-o curte în alta fără ca unul dintre noi să ia atitudine şi să schimbe ceva.

Ceea ce este de neacceptat din punctul meu de vedere este că se face mult prea mult caz (contemplativ doar de către mulţi, aş spune) despre aspectele negative ale societăţii româneşti greu încercate de perioada post-comunistă. Artişti de toate felurile zugrăvesc imagini sinistre despre o ţară care are multe de ascuns, dar şi mai multe de arătat lumii. De la filme la fotografii, de la articole  la nuvele, imaginile cu caracter voit macabru abundă. Pe de altă parte, ele dau curaj oamenilor de artă din alte ţări să-şi încerce ‚mâna' în a crea lucrări inspirate din viaţa plină de tristeţe revoltătoare în care românii se complac (cazul filmului ‚Wild dogs' care a stârnit sentimente contradictorii în românii aflaţi departe de ţară şi nu numai).

Copiii străzii, câinii vagabonzi, nou născuţi abandonaţi, toate acestea au devenit imagini atât de comune României încât mi se pare nici peste 100 de ani nu vom purta o emblemă cu mult diferită. Nu cred că ar fi cinstit să spun că trebuie doar sa prezentăm imagini idilice de turme de oi cu ciobani sprijiniţi în băţ şi cu cuşma pe o ureche, care mai întotdeauna au ceva înţelept de spus. De asemenea, nu doresc să prezint intenţiile artistice ale multor oameni de artă români ca meschine şi voit aducătoare de prestigiu internaţional în defavoarea României. Nu, nici pe departe. Înţeleg că arta este artă şi de cele mai multe ori, artistul, de oricare fel ar fi el, creează într-un fel pe care inspiraţia de moment îl dictează. Ceea ce vreau să spun este că poate dacă s-ar face şi un altfel de lobby artistic - unul pozitiv de astă dată - noi toţi românii, artişti sau nu, aflaţi pe tărâmul ţarii sau nu, am avea de câştigat.

Poate că o să fiu acuzată că nu înţeleg arta, şi nu neg că este foarte posibil să nu o înţeleg pentru că nu sunt în stare să las la o parte subiectivitatea. Sunt înainte de toate româncă şi fără falsă modestie trebuie să spun că am faţă de România aceleaşi sentimente pe care le nutresc faţă de propria familie: dragoste profundă şi recunoştinţă. Nu pot să mă detaşez de aceste sentimente şi să sporesc rândurile celor care admiră arta bazată pe suferinţă, nu pot să admir imagini sau să mă bucur de filme care au o realizare artistică excepţională dar zugrăvesc imagini ce ascund lacrimi şi sânge. Simt însă că atâta vreme cât se perpetuează acest fel depreciativ, deşi nu neapărat intenţional, de a zugrăvi o ţară care are atât de multe de oferit, într-un mod unilateral şi profund nedrept, toţi românii avem de pierdut. Poate că nu e prea târziu ca prin fapte oricât de mici să ne afirmăm mândria de a face parte dintr-o ţară atât de zbuciumată politic şi economic, dar atât de darnică în ceea ce priveşte zestrea sufletească şi de cultură. Amintiţi-vă doar cu câtă mândrie de neam şi dragoste au cântat marii artişti ai neamului din vremuri trecute România.

Imaginea României şi a oricărei alte ţări de altfel, nu este doar ceea ce se vede cu ochiul liber. Fără a suferi de fals patriotism, mărturisesc că mi se pare simplistic si imoral să permitem definirea României aproape exclusiv în termeni care nu îi fac onoare.