Singurătatea este o stare de fapt. Întotdeauna suntem singuri în raport cu ceva sau cineva. Cel mai des suntem singuri cu gândurile noastre, cu grijile şi măcinările noastre interne. Încercăm să fugim, să ne ascundem de ele, ca de nişte lucruri concrete, palpabile. Iar pentru că nu reuşim, intrăm în panică, ne consumăm, ne agităm şi ne mistuim inutil energia.

Este o falsă problemă: în loc să eliminăm cauza, noi atacăm efecatul. În loc să eliminăm problema în sine, s-o aprofundăm, să-i găsim soluţia optimă sau cel puţin rezonabilă, noi ne ascundem, evităm confruntarea directă, ca şi cum am crede că asta ne poate salva.

De aceea urâm singurătatea. Nu de singurătate ne e frică. Ne e frică de a vorbi cu noi înşine! Ne e frică că vom descoperi lucruri de care nici noi nu ştim, lucruri care ne vor face să ne schimbăm imaginea despre noi înşine. Şi atunci, încercăm disperaţi să lichidăm, să evităm singurătatea în cele mai stupide moduri cu putinţă: citind ziare, urmărind emisiuni insipide la televizor, vizionând filme de mult moarte la videocasetofon, consumând mai mult alcool decât ne este necesar, luând droguri...

De când sunt toate aceste surogaturi prieteni mai buni decât noi înşine? De când putem găsi în ele mai multe decât în noi înşine? De când suntem prea goi pe dinăuntru şi prea rupţi de ralitatea pe dinafară?

Ne proiectăm prea mult şi prea des în exterior: avem nevoie să fim permanent în contact cu cineva, în discuţie, în conversaţie, chiar dacă este nocivă, contradictorie, negativă, nu ne ridică, nu ne ajută şi nu ne înalţă cu nimic din punct de vedere spiritual. Preferăm contactul, sub orice formă şi de orice natură, decât să ne descoperim golul şi abisurile din suflet.

De câte ori v-aţi oprit din vartejul, zăpăceala şi zbuciumul alergării zilnice, pentru a conştientiza unde, cine şi ce faceţi cu adevărat? Veţi fi impresionaţi să constataţi câte probleme se pot rezolva şi în ce manieră elegantă, doar făcând un pas lateral din existenţa voastră cotidiană, adoptând poziţia spectatorului şi analizând cu un ochi critic ceea ce vi se întâmplă. Adopaţi această experienţă a stopului din când în când şi veţi constata cu surprindere câtă energie risipim în fapte, discuţii şi gânduri inutile.

Nu înerc să fac elogiul singurătăţii. Nu spun că este să fii mai bine singur decât în compania cuiva sau a ceva. Spun doar că este mai bine şi chiar inidicat ca, din când în când, să vă închideţi în voi, să vă interiorizaţi şi să purtaţi o discuţie sinceră cu voi înşivă: ce aţi făcut bine, ce aţi făcut rău în ultimul timp, ce şi cum puteţi îmbunătăţi ceea ce faceţi. Nu vă aude şi nu vş vede nimeni decât Bunul Dumenzeu.

Nu vă fie teamă de ce veţi găsi înăuntru. Bune sau rele le puteţi corecta sau dimpotrivă aprofunda. Depinde doar de voi. Asta înseamnă "liberul arbitru".

Spun doar că este mai bine să discuţi cu tine însuţi decât să te pierzi în discuţii banale, stereotipe, cu "prietenii" în faţa unei cafele şi a unui pachet de ţigări. Clepsidra îşi face datoria. Nisipul vieţii se scurge zi de zi de pe o plajă pe alta. Nu vă uitaţi niciodată la cât de mult credeţi că mai aveţi de cernut. Nu se ştie cum cineva sparge, din greşeală, clepsidra şi tot nisipul se va risipi în câteva clipe.

Nu lăsaţi timpul să vă surprindă! Destul că muşcă cu dinţi de fiarâ înfometată din existenţa noastrâ. Luaţi-i-o înainte! Păcăliţi-l! Consumaţi voi mai mult timp cu voi înşivă, cu familia, citiţi o carte bună, faceţi o plimbare în natură...

Fiti alerţi: ascultaţi, simţiţi, vedeţi tot ceea ce se întâmplă în jurul vostru. Nu dormiţi! Sau cel puţin încercaţi să nu cădeţi într-un somn profound, pentru că nu va mai avea cine să vă trezească. Sau, dacă va avea, s-ar putea să fie prea târziu: veţi fi atât de obişnuiţi cu somnul încât nu veţi mai putea face difereneţa între vis şi realite.

Nu uitaţi: singurătatea nu este numai pentru timizi şi introvertiţi. Singurătatea este şi pentru oameni puternici...

Sebastian Stoica
Vancouver