Drum

Drum

S-a învârtit în jurul centrului Pământului şi a inventat cercul, forma geometrică sigură pentru a separa lumea lui de ceilalţi, împinşi acum "dincolo".

A rămas singur, cu tăcerea şi visele lui de cleştar şi şi-a căutat sprijin în tăria cerului, stropit cu stele norocoase în nopţi de vară.

Un timp a iubit iarba, cu zvâcnirile ei de verde crud şi mireasma ameţitoare a fânului încins de soare. Mai târziu a iubit vântul, cu dansul său unduitor şi catifelat. Apoi... nu a mai putut iubi nimic: simţea că dincolo de toate acestea trebuia să mai existe ceva. Se simţea gol şi neîmplinit. Nu se împăcase nici cu ceilalţi, pe care ii simţea străini şi neimportanţi, nici cu sine însuşi si nici cu Dumnezeu. Era pur şi simplu un fapt neterminat!

Nu inţelegea la ce l-ar mai putea ajuta blândeţea suavă a florilor lăcrimând a rouă în crepuscul de zi. Nu le găsea nici un rost. Nu ştia ce să facă cu toate gândurile şi toate visele frumoase, cu vorbele şi gesturile tandre. Le oferea cu uşurinţă ploii, păsărilor şi mai ales asfinţitului. Rămânea mâhnit de insensibilitatea acestora, de incapacitatea lor de a-i răspunde aşa cum dorea şi avea el nevoie.

A trebuit să deschidă ochii şi să-şi distrugă creaţia - cercul lui ocrotitor - pentru a-şi umple pieptul de viaţă. Ştia că nu va mai putea reface niciodată un cerc atât de perfect, care să-l izoleze atât de etanş de viaţă. Dar nu se putea altfel. Pentru el singurătatea era laşitate, prefera să înfrunte, să lupte cu viaţa şi chiar să moară pentru ea, decât să fugă şi să nu cunoască niciodată împlinirea pe care numai aici o putea afla.

A uitat când şi cum a cunoscut-o, deşi n-ar fi trebuit. S-a intrebat mult dacă a iubit-o din prima clipă sau timpul orb i-a implantat-o în suflet, ca pe o fărâmă nepreţuită, ce-i lipsea pentru a-l împlini. Nu a găsit un răspuns sigur şi atunci a dat vina pe lumea din jur.

O iubea pentru ochii prea albăstrii, ce-i stârneau amintiri ancestrale de orizonturi incomensurabile. O iubea pentru părul prea negru, cu reflexe de noapte târzie şi tristă. O iubea pentru sufletul ascuns, timid, pe care-l descoperise cu greutate, ghemuit şi înfricoşat de răutăţile umane. O iubea pentru că nu se putea altfel!

Într-o noapte au ţâşnit către înalt, iar el a inventat piramida, din vârful căreia sprijineau pe umeri cioburi de stele. Atunci a înţeles că nu se vor putea întoarce niciodată împreună în cercul său, acum prea strâmt şi lipsit de putere...

...În timp, s-a îmbolnăvit, pe rând, de gelozie, de nepăsare, de răutate, de ură, de neştiinţă şi de teamă.

A fugit şi a inventat linia dreaptă, distanţa pe care a aruncat-o între ei spre a-i fi balsam şi primăvară a iubirii.

Când l-am văzut ultima oară, căuta disperat formula magică pentru a crea un nou cerc. Dar nu mai gasea centrul Pământului...

Sebastian Stoica