Ninsoarea - ca o binecuvântare

Ninsoarea - ca o binecuvântare

 

Ninsoarea - ca o binecuvântare

Ninge apăsat la început de Decembrie. Ninge cu aripi de înger şi vise de cleştar. Ninge cu basme şi amintiri peste lume, ninge ca în copilărie şi-mi deschid larg braţele spre a apuca, ca şi atunci, tot cerul cu mâinile.

Ninge cu iubire în părul iubitei mele. Ninge cu zâmbetele şi cu râsul ei  cristalin, iar inima mi se pierde în plăcute fioruri când o văd dansând în zăpdă, jucandu-se în zăpadă, ca un copil, ca o nălucă, ca o bucurie.

Ninge peste suflete cu iertare şi lumina Craciunului. Ninge cu bunătate şi este iarăşi vremea în care trebuie să ne deschidem palmele spre a dărui necondiţionat.

Ninge cu şoapte de colinde, încrustate în cioburi de gheaţă pe la ferestrele caselor ornate în brad cu iz de munte şi de veşnicie.

Ninge cu globuri de ciocolată şi cadouri neasemuite pe la colţurile pleoapelor celor mici, aşteptând cuminţi în lumea minunată a viselor ca miracolul Moşului cu barbă de zăpadă să se mai întâmple încă odată.

Ninge răsfăţat, mângâind mâini muncite, cu aromă de cozonac proaspăt frămământat, mâini ce mai poartă încă, încrustate în riduri adânci, însemnele aspre ale trudei de peste an.

Ninge şi focul duduie cuminte în sobă, aruncând sporadic umbre de mister şi imagini ireale dintr-o lume necunoscută pe ecranul dalb al pereţilor.

Ninge a Crăciun şi a sărbătoare şi tare mi-e dor să fiu undeva departe, unde mi-e cald şi bine, unde bunica îmi spune poveşti cu Harap-Alb, zâne şi Feţi-Frumoşi, iar bunicul îmi scobeste cu măiestrie fluiere din lemn de salcie, lasată să crească a nemurie la o margine de râu pierdut în lunci de margean.

Ninge cu lacrimi de dor pe chipurile îmbătrânite prea de curând ale părinţilor mei şi mă doare privirea lor tristă, pierdută în linia orizontului, scrutând depărtările ce nu pot fi atinse decat cu iubire.

Ninge, oameni buni. Ninge cu clopoţei şi cu sănii trase de cerbi lopătari cu coarne de fildeş înalţate pâna la cer. Ninge cu magia bradului împodobit în ajun de Crăciun şi-mi simt sufletul săbătoare şi zi de Duminică.

Ninge şi e timpul să ne descreţim frunţile, chiar şi numai pentru câteva clipe, să lăsam în urmă durerile, supărările, frustrările, nemulţumirile şi răutatea ce ne năpădesc câte odată. E timpul să tragem linie şi să ştergem cu buretele imens al iertării tot negrul, cenusiul şi griul din viaţa noastră.

Ninge si e momentul să-i ducem vecinului de peste drum, pe care suntem supăraţi de căteva luni bune, o ulcică de lut cu vin aburind fierbinte a împăcare şi bucurie, pentru a-i ura un nou început.

Şi dacă ninge atât de frumos, este vremea să ne primenim sufletele, să le îmbrăcăm în haine de rugăciune, să le trecem prin taina spovedaniei şi împărtăşaniei spre a păşi, poate puţin mai buni şi puţin mai altfel, într-un nou an, mai luminos şi mai curat.

Ninge şi cumpăna anilor se va rostogoli magic, în scurt timp, de la un an către altul, moment în care îmi aştern visele pe capul de pod al speranţelor şi vă urez să vă fie sărbătorile frumoase si lumi-noase.   

LA MULTI ANI!

Sebastian STOICA