Pe plaja pustie

Pe plaja pustie

Nu se vedea ţipenie de om. Pe nisipul răscolit se aflau mormane de gunoi, sticle sparte, resturi de mâncare – un tablou al devastării. Foarte devreme în acea dimineaţă de noiembrie din anul 1975 a fost descoperit printre dune un cadavru. Corpul dezbrăcat pe jumătate fusese spintecat de lovituri de cuţit date în serie. După înclinaţia capului, cu ţeasta desfigurată, se putea presupune că pneurile unui vehicul îl călcaseră pe obraji. În ciuda maltratării, leşul a fost relativ repede identificat, chipul posomorât al lui Pier Paolo Pasolini era cunoscut şi de pe manşetele ziarelor, nu putea fi confundat. În mod firesc, uciderea unei personalităţi atât de discutate a stârnit senzaţie. Versurile, romanele, filmele create de Pasolini nu lăsau pe nimeni indiferent. Demersul său provoca neîntrerupt polemică, era iubit şi urât cu aceeaşi intensitate, tot ce spunea şi făcea agita spiritele. Nici un cititor nu a fost mirat când s-a transmis ştirea că ucigaşul a fost fără întârziere capturat de carabinieri şi că n-a opus rezistenţă. S-a constatat că era un vagabond de 17 ani, aciuit în Roma, fără lucru, un flăcău cam năuc, novice în lumea interlopă, care trăia din expediente. Pe Giuseppe Palosi, poreclit “Broasca”, Pasolini îl racolase cu o seară mai înainte în zona gării principale. Individul acceptase propunerea regizorului de a-l însoţi pe plajă, prestase probabil adesea acest soi de servicii bine remunerate. Prins, a recunoscut de îndată că a săvârşit crima, a invocat însă o circumstanţă atenuantă. Reacţionase în stare de legitimă apărare fiindcă a refuzat să satisfacă practici care nu fuseseră prevăzute în învoiala prealabilă. Cum suspectul n-a negat culpa, a fost condamnat de curtea de juraţi la 9 ani şi 8 luni închisoare. După anchetă au persistat însă unele nedumeriri, puncte obscure. Cum putuse un derbedeu, firav, aproape încă un copil să doboare un bărbat cu o statură atletică deloc ageamiu în încăierări, exersat să înfrunte teafăr pericolele în infernul suburbiei? Nu numai că junele plăpând a învins în trântă dar a ciopârţit faţa celuilalt în mod sălbatic. Apoi, de la cine proveneau veşmintele uitate în maşina parcată lângă plajă, care nu se potriveau cu măsurile victimei, dar nici cu cele ale presupusului asasin? N-au fost anulate cu totul şi alte bănuieli. Câteva indicii dezvăluiau o implicare a mafiei, omorul semăna cu o execuţie în stilul caracteristic, plănuită în detalii. Erau folosiţi interpuşi din pegra locală, care deviau prin intervenţia lor faza de cercetare a poliţiei. Tot astfel nu părea logic să se excludă din pornire ideea că reprezentaţia a fost la urma urmei o autoînscenare. Tema sinuciderii trâmbiţate circulă în opera cinematografică a lui Pasolini de la Acattone până la Oedipus Rex. Unei existenţe excentrice şi aventuroase nu i s-ar putea lipi decât un sfârşit macabru, care ar încununa imprevizibilul. Dealtminteri era notoriu faptul că Pasolini se arunca ostentativ în jocul cu moartea, instiga , aţâţa, alegea premeditat riscul total. Care risc? Sau trăgea lozul câştigător, sau pierdea definitiv fără întoarcere (nu colinda noaptea pe plajă fără să fi fost lămurit ce s-ar putea oricând petrece). Retractarea Cât de ieşită din comun a fost drama de pe plaja Ostiei, curiozitatea s-a potolit încet încet, lucrurile au intrat în banal. Deodată însă un eveniment neaşteptat a reaprins interesul. Deţinutul care tăcuse mâlc ani de zile, nemodificând nici cu o iotă varianta iniţială, a solicitat să i se înlesnească din nou o convocare în faţa tribunalului. A anunţat că s-a hotărât să retragă declaraţia de àutoînvinovăţire. Acum va da în vileag că minţise de teamă, în realitate faptul atât de ignobil fusese dus la împlinire, pretindea el, de inşi de meserie, calificaţi în astfel de treburi. În ceea ce îl privea pe el nu participase la reglarea de conturi, se jura că nu a fost prezent, fusese constrâns să preia responsabilitatea execuţiei. Cine a dirijat din umbră acţiunea? Nici de astă dată nu s-a arătat dispus să divulge numele culpabililor şi nici să precizeze cum a fost pusă la cale în secret expediţia de pedepsire. Cazul Pasolini se înscrie astfel în ciclul morţilor celebre care nu pot fi dezlegate până la capăt. Se confirmă în felul acesta formula după care cu cât viaţa unei victime e mai transparentă, obiect al unei întinse publicităţi, cu atât, paradoxal, misterul creşte şi o limpezire integrală e împiedicată. Forţe oculte sau pur şi simplu hazardul încurcă pistele. Ce alt final şi-ar fi putut închipui un poet “blestemat”, păşit în legendă, catalogat drept anarhic şi bizar, temut ca un lup singuratic? Tot în anul 1975 a fost distribuit pe ecrane ultimul film al lui Pasolini, Salo sau 120 de zile în Sodoma (Salò o le 120 giornate di Sodoma). Şi datorită suprapunerii în timp (moartea şi premiera peliculei) i s-a conferit povestirii scandaloase o funcţie testamentară. Naraţiunea înlănţuia episoade descrise de Marchizul de Sade, erau mutate însă coordonatele de epocă din secolul XVIII spre epilogul celui de-al doilea război mondial, din anul 1944 în nordul Italiei, în faza de agonie a regimului fascist sub Mussolini. Cei patru protagonişti din înalta societate – un preot, un judecător, un conte, un negustor, - au uneltit împreună răpirea unei coloane de adolescenţi, băieţi şi fete. Goi, legaţi de zgarde, înaintând ca nişte câini care adulmecă hrana, aceştia sunt siliţi să satisfacă pofte animalice ale persecutorilor. Subiectul include scene de agresiune, torturi şi mutilări care iscă indignarea. Victimele sunt puberi fără apărare, reduşi la o treaptă de umilitate. Ceea ce surprinde însă la vizionare este o anume ambiguitate. Peripeţiile nu incită doar repulsia, ele exercită şi o atracţie, căci dincolo de degradare un alt element component câştigă mereu mai multă plasticitate: Candoarea şi frumuseţea siluetelor pline de vitalitate care umplu pânza şi sparg în parte schema de denunţare a unei oprelişti. Filmul Salo a fost prohibit în diferite ţări, acolo unde s-a prezentat s-a recomandat să se adauge unele explicaţii pentru a se preveni o falsă recepţie. La antipozi Cu câteva ore înainte de moarte Pasolini mai repetase unui ziarist un rechizitoriu împotriva laşităţii şi a coruptibilităţii în cultură: “Refuzul a fost întotdeauna un gest fundamental. Sfinţii, eremiţii dar şi acei intelectuali nu prea numeroşi care au luat parte la facerea istoriei au zis Nu”. Cine era Pasolini? Mai întâi un furios prooroc care deplânge disoluţia moravurilor şi în această postură ajunsese imbatabil. Simultan, un observator al dereglărilor sociale şi morale, el înregistra ca un seismograf zvâcnirea de vitalitate. Ochiul nu se închidea în faţa abjecţiei, dar nu înceta să caute izbăvirea din ce e maculat. Ceea ce l-a animat era o sete de iluminare. Nu voia însă să atingă extazul prin ascetism, prin fuga de păcat, prin abandonarea plăcerilor simple trupeşti. Pasolini concepea omul ca un întreg şi socotea că apelul la stingerea dorinţelor, la autoflagelare nu e un răspuns productiv. Ca o predestinare, locul crimei evocă izvorul inspiraţiei, începând cu vârsta fragedă. O carte a impresiilor de călătorie (La lunga strada di sabble – Lunga stradă a nisipului) a fost reeditată tocmai în noiembrie 2005, cuprinzând în apendice însemnări inedite ale lui Pasolini. Luna noiembrie a concentrat efortul de celebrare a poetului. La demararea în voiajul relatat el a dezvăluit cuiva: “...sunt fericit. De mult timp n-am mai zis ceva asemănător. ”Cutreiera ţinuturi pe care le visase când mai era copil. Se întreba surprins de pacea sa interioară: «De unde vine acest simţământ intim şi precis, de bucurie şi dezinvoltură ?» Nu pregetă să adauge că simte o presimţire: “ sunt bântuit de o mare fericire, văzând locurile dragi devin aproape orb”. E deocamdată doar o metaforă, iar călătorul nu cade pradă angoasei. Consemnează fascinat “tot ce era atunci absolut şi etern”. În fine, coborând spre plaja copilăriei exclamă: “sosesc în Ostia sub o furtună albastră ca moartea”. Erau fraze premonitorii aşternute pe hârtie cu 16 ani înainte de întâmplarea tragică în acelaşi spaţiu revenit ca o fatalitate. Câtă incandescenţă a moralităţii în sufletul unui om care nu se socotea în afara păcatului! Nici trufia, nici ruşinea nu-i stânjenesc paşii. E ferm convins că nu tot ce e mânjit în fiinţa umană trebuie extirpat, el cunoaşte o altă dispunere a ecuaţiei. Şi o solie a răului poate fi cumva păstrată dacă are capacitatea să fecundeze, să dea naştere unei valori. Oricum din unghiul esteticului, plusul şi minusul sunt ordonate altfel, depind de o altă ierarhie. Să reţinem şi notaţia legată de orbire, ivită aici probabil întâmplător. Pentru Pasolini arta semnifică un ghem de contradicţii, el nu vrea să le curme prin eliminare şi atrofiere, are încredere în instinctul natural care-şi face loc şi prin canale noroioase. Afinităţi neaşteptate Cu scopul de a desluşi căutările în creaţie ale lui Pasolini apelez în paralel la o altă traversare prin labirint. Totul pare să despartă, la o sumară percepere, opera unuia de a celuilalt. Fiecare aparţine unei alte familii de spirite, aderă la concepţii diferite asupra artei, exprimă preferinţe diametral opuse ca temperament şi ca stil de expunere. Ce poate fi comun între opera lui George Enescu şi cea a lui Pasolini? Dintr-un colţ al tabloului descinde un insurgent, încruntat, pregătit mereu să se ia la harţă, zgâlţâind porţile nerăbdător să intre în palat, chiar neinvitat, bătându-şi joc de reguli ale conduitei, cu impulsurile nestrunite. Din celălat colţ îi dă replica un rapsod melancolic, crescut în ambianţa eleganţei, tributar deprinderilor aristrocate, negustând ofensiva trivială a vulgului, respingând ce e dezordonat, necioplit, bădăran. Două rute de înaintare care nu sunt hărăzite să se interfereze. Şi totuşi îmi propun să insist asupra unui punct de convergenţă în biografia spirituală a lui Pasolini şi a lui George Enescu. Există o atracţie care îi înrudeşte şi semnalarea ei într-un scurt ocol în critică îmi permite să situez vasele comunicante. Pe amândoi i-a obsedat un subiect, care a pus stăpânire pe visările lor creatoare şi i-a şi stors de vlagă: mitul căderii lui Oedip. N-a fost un popas incidental în demersul lor artistic, ci o răscruce, o bifurcare de drumuri, cu rezonanţe imediate. Tragedia regelui Thebei a constituit o sursă de inspiraţie pentru mulţi autori de primă mărime. După Sofocle, care a stabilit etalonul, s-au succedat alţi pretendenţi, care au considerat pe rând că subiectul nu e epuizat şi că dăinuie posibilităţi de completare şi diversificare. Între ei, Enescu şi Pasolini s-au simţit tentaţi să deplaseze accentul de la aflarea vinei şi agrenajul ispăşirii spre faza următoare, pierderea prerogativelor şi reînceperea de la zero. Pe căi nesimilare ei ajung la concluzia că parabola nu se încheie odată cu îndeplinirea blestemului. O cheie a înţelegerii poate fi găsită în momentul confruntării lui Oedip cu sine însuşi după sentinţă. Abia acum e năucit de aberaţia situaţiei sale. Ce consecinţe are înregistrarea eşecului? A săvârşit acte urâte impardonabile (l-a ucis pe tatăl său, s-a culcat în patul conjugal cu propria mamă). Oedip îsi dă seama, chiar dacă târziu că inocenţa lui (nu ştiuse cine îi sunt părinţii) nu-l absolvă de păcat, de aceea e dator să suporte urmările. Destinul de care fără să vrea s-a lovit se arată implacabil. El îşi scoate ochii, nu mai poate merge ca înainte, se sprijină de ziduri, se poticneşte, îşi descoperă infirmitatea. Ajuns la un prag al neputinţei Oedip nu se socoate totuşi biruit. Dimpotrivă e cuprins de accese de euforie, de satisfacţia că a învins destinul. Dacă nu mai poate vedea peisajele cetăţii, îsi poate aţinti în schimb privirea spre interior să consemneze o eliberare a sa intimă. Astfel mitul se reîntregeşte, căpătând o altă persepectivă. Abia când renunţă la toate onorurile, leapădă hainele scumpe, părăseşte palatul, rătăceşte prin şanţuri, zdrenţuit, desculţ, jerpelit ca un cerşetor, are o revelaţie. Acum e liber să ia ce decizie vrea. Un transfer al emancipării sugerează Enescu. Un proces similar recunoaştem în povestea narată de Pasolini. De aceste similitudini a fost frapat un cunoscut muzicolog român, George Bălan. El le-a acordat celor doi eretici un rang special în suita artiştilor care au reluat mitul. Muzicologul şi-a susţinut teza într-o prelegere ţinută la Mannheim, cu ocazia unui festival Enescu în luna noiembrie, conceput ca un pendant la sărbătorirea pe scară largă de la Bucureşti. Încă odată explic că nu mă lansez într-o divagaţie, ci doresc să accentuez un tâlc al unor investigaţii. Rostul unei paranteze Îl cunoscusem pe George Bălan cu 30 de ani în urmă, fusesem colegi de redacţie şi aş putea zice amici, care împărtăşeam aceleaşi convingeri antitotalitare. La mine în reconstituire descopăr raze de luciditate într-un pustiu trăit ca un somnambul. Nu mă descurcam în estetica muzicală, urmăream însă cu admiraţie evoluţia lui George Bălan pe acest tărâm, unde cucerise de foarte tânăr renumele de competenţă şi de nealiniere la doctrina oficială. La conferinţele sale se aduna multă lume, iubitori ai muzicii, avizi de noi cunoştinţe, snobi, refractari la înregimentarea spiritului. El a evadat la un moment dat din ţară, am auzit rar vocea lui la Europa liberă, contactul dintre noi n-a mai funcţionat. Eram curios să constat cum s-a schimbat după lungul interval al eclipsei. Nu l-am prevenit că sunt în sală la Mannheim. Am zărit un bărbat uşor încovoiat, cu faţa încă tânără, cam rigid în mişcări, cu o degajare studiată în dialogul cu un public necunscut, într-o limbă pe care o deprinsese relativ recent în exil. Nu se osificase intelectual, păstrase antena sensibilă din juneţe gata să recepteze gândul nou, rebel, spărgător de gheaţă. Prezenta temele sigur pe sine, ferm în păreri, vorbea însă de la egal la egal cu auditoriul, se transpunea în postura lui. Adoptase un mod retoric de cucerire, voia să simuleze o defrişare în comun a unui teritoriu încă virgin. Uza de vocaţia sa didactică, mima naivitatea şi ignoranţa de dinainte de limpezirea enigmei. Plecând de la scheletul dramei antice, el îndemna publicul să uite ce ştie, să şteargă cu buretele informaţiile colectate, să repornească de la începuturi, ca şi cum n-ar fi aflat cum s-a isprăvit teribila coliziune cu destinul. Aplica astfel o stratagemă în metoda pedagogică recompunând etapele dumiririi. Ce susţinea el? Că Oedip, deşi era inteligent, isteţ în demontarea rebusului (a răspuns strălucit la proba Sfinxului), s-a comportat haotic, infantil în rezolvarea dilemei lui fundamentale. Nu sesizase ameninţarea care îl viza pe el personal, fusese tras pe sfoară, înşelat amarnic, neputincios în faţa renghiurilor. Cineva îl manevrase viclean umilindu-l, nu bănuise capcana care i s-a întins. Nevinovăţia nu l-a scutit totuşi de culpă. După terminarea expunerii ne-am retras într-o cameră de hotel la Mannheim, am depănat amintiri şi am încercat prudent să restabilim identitatea noastră după ani de absenţă. Grupul a fost restrâns, discuţia s-a animat repede. George Bălan voise să obţină o confirmare (împărtăşeam interpretarea sa despre transfigurarea lui Oedip ? A fost fructuos stilul expunerii pe plan pedagogic?) Compozitorul Aurel Stroe, un strălucit exponent al muzicii moderne româneşti, totodată un explorator în domeniul teoretic, l-a elogiat pe conferenţiar pentru substanţiala exegeză. A presupus că din pricina rigorilor de neevitat (durata unei prelegeri) George Bălan n-a putut trece de la filosofia lui Enescu, excelent pusă în lumină, spre specificul muzical (ce efect are, bunăoară, tonalitatea “monotonă” a melodiilor, curgerea fără salturi, o modalitate care nu încurajeză spectacolul, dar îngăduie coborârea în adânc). În ce mă priveşte, nu m-am încumetat să judec elocvenţa strict muzicală, nu mă hazardez într-un domeniu în care nu sunt calificat. M-am referit însă la asocierea Enescu-Pasolini. Prin iluminare, Oedipul lui Enescu se ridică spre virtutea pură. Eroul se smulge din cătuşe, viciul de care suferise e reprobat şi expurgat. Pentru Pasolini acelaşi elan de a scăpa din strânsoare nu cere însă repudierea a tot ce e carne şi sânge. Înălţându-se spre cer, omul nu s-a descotorosit de toate păcatele, mai ascultă “guiţatul porcului” în el, “aude materia plângând”. Ceea ce l-a dus la pierzanie n-a fost încăpăţânarea de a fi vital şi dornic de voluptate. Pedepsit crunt, încredinţat că a gresit, Oedip nu optează pentru ascetism şi sihăstrie. Nu are aptitudinile unui sfânt, nici nu respinge ispitele iadului. Porneşte într-un dans pe sârmă, conştient că e silit să menţină echilibrul ca într-o halucinaţie, nimic nu poate fi anticipat, e o bâjbâire în negură. Era Pasolini preparat pentru acest experiment? Mai survenea evident o discrepanţă între cei doi artişti. Ceea ce la Enescu e o răsfrângere a intelectului, meditaţia asupra propriei deliberări nu e intersectată de scene de epică propriu-zisă, la Pasolini ia contururi strict corporale, eroul acţionează continuu dominat de mişcare, parcă în transă. Patul incestuos al Iocastei e răscolit bezmetic. Zeul străin Cât de ineficace rămâne strădania de a pune etichete, de a-l clasa politic sau moral pe Pasolini, observă şi Jacques Henric cronicarul de la “Le Monde” (11.11.2005). E inutil să-l înghesui într-un spaţiu unicolor (alb sau negru). Pasolini contrazice compartimentările. Comentatorul dă o definiţie posibilă, arta lui e directă, existenţială, concretă, dramatică, corporală. Dar mai departe nu se mai poate afirma ceva cert, nu s-a pronunţat odată pentru totdeauna, negând contrariul. Nu-l vei găsi acolo unde îl bănuieşti. A fost înscris la comunişti, s-a declarat însă concomitent catolic credincios. L-a stimat pe Gramsci, îl cita însă cu mare respect pe papă. Din Marx , reproducea o frază edificatoare şi alături îl invoca pe Sfântul Paul. Recurgea la argumentele materialismului istoric fără a omite nostalgia sacrului. Cu toate că era înrolat la stânga nu pregeta să fie în dezacord cu absolvirea avortului. Dreapta îl tratase ca pe o sperietoare, nu obosea să-l ponegrească şi să-l blesteme, nici tabăra adversă nu-l întâmpina cu braţele deschise. Era obsedat de sex, practica abuzul în raporturile erotice, evita însă să binecuvânteze libertinajul. În toate despica o potecă a lui, solitar şi îndărătnic, nu dădea socoteală nici unei autorităţi. Probabil că nu era chinuit de mustrări de conştiinţă, întrebându-se dacă e moral sau nu în acţiunile sale. N-a putut însă scăpa de morbul îndoielii, neştiind dacă rezultatul efortului său are valoare şi se poate impune ca artă majoră. De unde provine? Ce întreprinde eroul lui are o platformă de demaraj poate în abandonul propus de Aschenbach din Moartea la Veneţia. E un abandon sau o asumare a destinului? Personajul lui Thomas Mann nu fuge din oraş, deşi se apropie catastrofa. Îşi dă seama că încalcă principiul prudenţei şi înţelepciunii, se agaţă însă de o himeră. Este zâmbetul lui Tadzio, frumosul polonez cu trup de efeb, pe care îl întrezăreşte pe plajă şi cu care nu îndrăzneşte să intre în vorbă. Se supune farmecului intangibil, îndeplinind rostul lui în viaţa, mai bine zis în moarte. Exegeţii lui Thomas Mann au explicat că scriitorul a intuit o stare de spirit, vagă, nedefinită, care semnaliza însă năvala unei porniri obscure. Era o invazie încă neclară, cu neputinţă de prevenit raţional. Lukacs, agerul filosof marxist, l-a felicitat pe scriitor pentru intuiţia lui premergătoare. A prevestit o molimă care va tulbura ordinea veche şi a folosit în descrierea ei cuvântul fascism. La un moment dat autorul Muntelui vrăjit i-a dat dreptate, în forul său interior, a conservat însă o deschidere spre ambivalenţă. Oricât de higienică e respingerea anarhiei, în artă e poate recomandabil să laşi o supapă deschisă şi pentru instinctul orb, pentru boală, pentru rătăcire. Hans Castorp va prelungi şederea la Davos mai mulţi ani cu toate că e încredinţat că nu e contaminat. Cărarea prin maladie e utilă cunoaşterii, n-are sens să-l boicotezi permanent pe diavol, trebuie să păstrezi şi coridoare neumblate, sterpe, înfundate. Fără acest exerciţiu al erorii îţi barezi şansa de a înţelge complicaţiile existenţei. Descins din aceeasi cohortă de exploratori, Pasolini nu închide ochii, vine în atingere cu vocile impure, verifică puterea devastatoare în seducţie a “zeului străin”. Între timp, de la Moartea la Veneţia încoace ambianţa în artă a devenit mai crudă, zvârcolirile implică primejdii violente, încăierări până la ultima suflare. Să inspectezi răul pe dinăuntru, să nu fii sigur că nu te vei molipsi, că erezia nu te va abate de pe traseul roditor, să iei parte la voluptate şi la excese ale patimei, să ajungi până la graniţele admise şi chiar şi dincolo de permis – acest itinerar aparţine unei arte pe care o slujea şi Pasolini. S.Damian