Să ne amintim...

Să ne amintim...

Ziua imediat următoare Sărbătorii de Crăciun a fost întunecată de imagini sumbre de moarte şi disperare. O imagine din cele multe şi dureroase mi-a rămas vie în faţa ochilor şi în suflet: o mamă strângându-şi la piept copilaşul ucis de tsunami. Durerea şi disperarea ei, imaginea unui om zdrobit de o mult prea mare greutate sufletească, m-au făcut să plâng şi să-mi întorc rugăciunile către ea şi catre mulţi alţii care au suferit teribil de pe urma valurilor ucigaşe. Fără exagerare spun că imaginea femeii plângând va rămâne cu mine toată viaţa, ca o reamintire a faptului că având pe cei iubiţi aproape este de departe cel mai mare dar pe care aş putea să-l cer.

Atunci când îl pun pe fiul meu la culcare, îi privesc faţa liniştită şi împăcată şi îmi repet încă o dată şi încă o dată cât de norocoasă sunt să-l am lângă mine, sănătos, întreg şi, deşi sunt convinsă că în absolut orice situaţie de criză aş lupta pentru viaţa lui precum orice mamă, mă îndurerează să ştiu şi să accept faptul că de multe ori puterea de a-i apăra pe cei dragi păleşte în faţa forţelor dezlănţuite ale naturii.

Cauzele care au dus la cutremurul ce a creat valul ucigaş sunt fără îndoială mai presus de orice fel de intervenţie umană, ceea ce este revoltător este faptul că o arie atât de extinsă şi cu probabilitate mare de cutremure nu a avut un sistem adecvat de avertisment. O revoltă târzie însă care nu mai poate salva vieţile pierdute, dar care poate, sunt convinsă, să prevină multe din viitoarele decese asociate cataclismelor naturale din calea cărora, din păcate, nu ne putem feri cu desăvârşire.

Nu cred că a existat cineva care să nu fi fost mişcat şi îndurerat la vederea atâtor oameni în suferinţă şi la faptul că zi de zi, numărul celor morţi creştea văzând cu ochii. Deşi la ora la care scriu numărătoarea tristă nu este încă la final, numărul celor răpiţi şi ucişi de ape este incredibil de ridicat, peste 150.000. Dintre aceştia, o treime se pare că sunt copii. Trist, extrem de trist. Numărul celor sinistraţi pe de altă parte, se ridică la cifre astronomice - aproape 5 milioane! - şi nu pot să nu mă gândesc că indiferent de cât de modeste sunt unele locuinţe sau cât de modest traiul, este nevoie de sume uriaşe de bani pentru ca aceşti oameni să poată supravieţui şi reface cât de cât vieţile. Bani care vin de la restul planetei, de la oameni ca noi, impresionaţi de suferinţa umană.

Vă îndemn aşadar să ajutati pe cei care au suferit în cutremurul din sud-estul Asiei. A dona bani este într-adevăr un efort şi, la urma urmei, suntem emigranţi şi nu primim nimic pe gratis, dimpotrivă, dar vreau să vă gândiţi că aveţi ceea ce e mai preţios lângă dumneavoastră: pe cei dragi. Bunurile materiale, am spus-o şi cu alte ocazii, sunt trecătoare şi neînsemnate când vine vorba de mulţumire sufletească, ele nu pot cumpăra liniştea interioară sau fericirea unui om. Gândiţi-vă că şi 10 dolari, care pentru unii dintre noi sunt poate doar banii de cafea pe o săptămână, pot hrăni copiii rămaşi orfani în ţările din Asia. Dăruiţi cu generozitate şi îndemnaţi pe cei apropiaţi să dăruiască şi ei. Este mişcător, spun eu, felul în care planeta noastră uriaşă devine un lăcaş de prietenie şi întrajutorare când vine vorba de suferinţă umană. Devenim apropiaţi de oameni pe care nu-i cunoaştem, oameni ca şi noi, cu vise, speranţe şi dureri sufleteşti. Îi ajutăm cu oricât de puţin am dărui să-şi reconstruiască vieţile, atât cât este posibil după pierderile suferite.

Dăruiţi fără ezitare, un copil va reînvăţa să zâmbească datorită darului dumneavoastră, o mamă va căpăta speranţă că lucrurile se vor îndrepta, şi puteţi fi siguri că de undeva, cumva, gândurile de mulţumire vă vor ajunge şi vă vor umple sufletele.

Daniela Ginta
Vancouver, Ianuarie 2005