Transilvania (cu i!)

Transilvania (cu i!)

Până în această seară nu am ştiut despre ce subiect să scriu. Pentru prima dată de multă vreme încoace, nu am avut nici un fel de inspiraţie. În această seară însă am avut o întâlnire deosebită şi nu pot scrie despre altceva decât despre această întâlnire. Deşi s-ar putea să fiu acuzată că fac reclamă gratuită, a nu scrie despre ceea ce m-a impresionat în această seară ar fi mult mai greu de acceptat.

De când am sosit în Vancouver am simţit şi încă simt un acut dor de ţară, mi-e drag să aud vorbindu-se despre România şi nu ezit să spun oricui mă prezint că sunt româncă. Am spus-o de multe ori, a încerca să ne pierdem urma în această mică replică a turnului Babilon, mă refer la Vancouver, ar însemna să ne trădăm fiinţa naţională. Deşi patriotismul ca atare a fost interpretat multă vreme ca şi aderenţă la comunism, în prezent consider că este o nevoie teribilă de a redeveni patrioţi. De mult prea multe ori România şi românii sunt defăimaţi pentru că se judecă „la grămadă". Un măr rău strică o ladă întreagă de mere bune, nu? Românii, acum poate mai mult ca niciodată, trebuie să afirme cu inima deschisă că sunt români şi să re-definească termenul de român în faţa celor care ezită să ne acorde respect pentru că au auzit prea multe despre copii orfani, câini vagabonzi şi politicieni corupţi. Nu neg nici unul dintre aceste aspecte, la fel cum nu neg că sunt suficiente exemple de „mere putrede" în toată grămada de mere bune. Aici ca şi peste tot în lume, auzim la tot pasul de români care încalcă legea, care încearcă să obţină un statut fără a merge însă pe căi cinstite, dar în final de suferit avem toţi, pentru că toate faptele negative ale celor câţiva români se reflectă puternic asupra comunităţii.

În această seară însă, dragostea de România şi dorul pe care îl simt crescând pe zi ce trece şi-au găsit răspuns în întâlnirea cu un anume om şi locul care defineşte pe deplin personalitatea oricărui român: brutăria Trasilvania. Transilvania cu i. Acesta a fost primul lucru pe care l-am observat când am parcat maşina şi m-am bucurat nemaipomenit de mult, pentru că mi-a dat un sentiment bun, ca de regăsire a unui prieten drag. Nu încerc să transform patriotismul de care vorbeam mai sus într-o chestiune trivială de nume sau de naţionalism ieftin, ceea ce încerc să spun este că atunci când am văzut brutăria Transilvania, am încercat o senzaţie de bine pe care am simţit-o doar când am vizitat România. În magazinul mic îmbrăcat în lemn de brad, mirosind puternic a pâine proaspăt scoasă din cuptor, ne-a întâmpinat un om primitor şi cu un zâmbet larg pe faţă. Ne-a poftit să gustăm pâine proaspătă şi am acceptat cu drag invitaţia. Pâine proaspătă, caldă şi cu coajă groasă, rumenită.

Am început să povestim cu Nicu, proprietarul brutăriei, ca şi când ne-am fi ştiut de o viaţă. Există ceva anume în întâlnirea cu români prietenoşi şi de omenie, o emoţie şi o bucurie unică, şi poate că surpriza a fost cu atât mai mare cu cât mă aşteptam doar să cumpăr pâine dintr-un loc cu nume românesc şi nimic mai mult. Şi asta nu pentru că nu doresc să cunosc oameni, dimpotrivă. Dar probabil că de multe ori oamenii sunt prea ocupaţi, prea stresaţi, sau pur şi simplu sătui de conversaţii. În locul acesta însă, pentru prima dată de multă vreme, m-am simţit acasă într-un loc străin. Mirosul de pâine caldă, cuptorul din cărămidă zidit de către Nicu, ca şi întreaga brutărie îmbrăcată în lemn de brad tot de el se potriveau cu zâmbetul prietenos al gazdei noastre.

În final, chiar cu riscul de a mă repeta şi de a culege acuze de publicitate pe gratis, vreau să spun că în această seară am poposit într-un loc cu suflet. Un colţişor de România de care am avut mare nevoie şi care m-a umplut de mândrie, un petec de Transilvania (cu i) cu miros de pâine proaspătă ca acasă au fost inspiraţia pentru a spune încă o dată, dacă mai era nevoie, că avem o ţară minunată şi cu oameni bogaţi sufleteşte, care fac cinste deplină locului. Oriunde s-ar afla.   

Daniela GINTA