Vacanţa mare

Vacanţa mare

De câte ori se apropie vara, nu pot să nu ma gândesc la ceea ce însemna 15 iunie pe vremea cand eram copil. începutul vacanţei. Plecam către şcoală cu ghiozdanul doldora de manuale (toate mâzgăliturile şterse cu guma de cu seară), pentru a le returna spre a fi folosite de generaţia următoare. Toată clasa fremăta de bucurie. Copiii ardeau de nerăbdare să plece către casă şi de acolo, în vacanţă! Care la bunici, care la mare, la munte, sau pur şi simplu pe stradă la joacă cu restul de copii. Binenţeles că aveam şi teme pentru vacanţă, dar asta era ultimul lucru de care să mă îngrijorez atunci când începea vacanţa mare. La fel ca majoritatea copiilor, îmi făceam temele în ultimele săptămâni de vacanţă. Era un fel de ritual de la care nu mă abăteam în ruptul capului, deşi an de an trăiam cu părerea de rău ca îmi irosesc ultimele zile de vacanţă făcând temele. La fel cum trăiam, an de an, groaza că nu îmi voi termina temele la timp. Probabil ca nu sunt singura care în ajunul începerii şcolii promitea că vacanţa mare de anul viitor va fi mai judicios organizată. în lumea celor mari, fenomenul descris mai sus este numit inconştienţă, în lumea mea de atunci, însă, prioritatea era jucatul de-a v-aţi ascunselea, căţăratul în copaci şi cititul cărţilor favorite - în detrimentul celor desemnate pentru teme.

Nu pot să nu mă gândesc cu nostalgie la felul cum trăiam eu vacanţa mare şi nu pot să nu mă îngrijorez la gândul că fiul meu, daca va fi să crească aici, nu va trăi nici una dintre senzaţiile pe care le-am încercat eu ca şi copil. Nu mă îndoiesc că activitaţile de vacanţă ale copiilor de aici au şi ele un farmec deosebit pentru fiecare copil în parte însă, deocamdată, am convingerea că un summer camp nu poate egala o vară petrecută la bunici. Pentru că lipseşte elementul de suflet. La bunici dimineţile aveau un farmec inegalabil: mirosul de lapte proaspăt fiert şi pâinea mare şi rotundă aşteptându-ne să ne înfruptăm din ea, după un somn adânc şi odihnitor, erau fără doar şi poate micul dejun ideal. Mă gândesc cu tristeţe că fiul meu nu va simţi acelaşi fior de bucurie atunci când i se va oferi aşa ceva, având deja un alt fel de a aprecia bucuriile vacanţei. Mi-e teamă că pentru el nu va avea o rezonanţă la fel de mare anunţul bunicii că pune pe foc o oală mare cu porumb la fiert, la fel cum mi-e teamă că poate nu va avea răbdare să descopere bucuriile simple ale vieţii de vacanţă din România.

Copilăria este un drept firesc al oricărui copil şi, deşi ştiu că şi aici copiii au parte de ea, o percep (prin ochi de adult, e adevărat, dar un adult înclinat să se simtă copil) ca fiind definită în alţi termeni decât cei cu care sunt eu obişnuită. Nu ştiu dacă mai buni sau mai răi, ştiu doar că sunt diferiţi. Am impresia că aici copiii se maturizează mai repede şi se scutură de bucuriile copilariei mult prea curând. Jocurile pe computer şi jucăriile menite să dezvolte intelectul cât mai repede şi mai eficient umbresc multe din bucuriile pe care le încercam noi la aceeaşi vârstă, şi mă întreb dacă nu se pierde prea mult şi prea iremediabil atunci când copiii sunt supusi atâtor stimuli. Mi-e teamă că aici copiii sunt prea departe de natură şi prea absorbiţi de dorinţa de a avea cât mai multe şi mai diverse obiecte de ultimul tip, fie îmbrăcăminte sau electronice. Pentru că, la urma urmei, copilaria din România însemna jocul în natură, fie că era în spatele blocului sau în curtea bunicilor, sau pe plajă în nisip.

Mi-e teamă ca fiul meu să nu aibă parte de o copilărie grăbită, la fel cum mi-e teamă că inocenţa dispare din ochii copiilor din ce în ce mai devreme. Nu ştiu dacă voi putea să-i insuflu dragostea de vacanţă petrecută în România, fără computer şi televizor, doar cu pomi plini de rod, gata să fie culeşi de copii năzdrăvani. Nu ştiu dacă porumbul de vară fiert i se va părea o delicatesă, dat fiind că aici îl poate avea în orice anotimp, dar ştiu că este datoria mea de părinte să-l ajut să înteleagă şi să aprecieze bucuriile simple. La fel cum consider că e de datoria mea să-i insuflu dragostea şi preţuirea pentru moştenirea sufletească pe care este îndreptăţit să o primească.

Daniela Ginta