Editura Cartea Românească - "Pavor nocturn" de Dan Sociu

Poezia clasica este o poezie a revolutiei, scria Mandelstam la finalul piesei care deschide Eseurile despre Dante. Citindu-l pe Sociu de la cap la coada am senzatia unei “regresii stilistice”: incepe sa se manifeste in plina avangarda (unul dintre fondatorii mizerabilismului autohton), aluneca spre un neo-romantism navalnic (finalul Cintecelor excesive se constituie intr-unul dintre cele mai bune “volume” de dragoste din lirica noastra), pentru ca 2011 sa-l gaseasca in pragul unui neo-clasicism respectat atit formal, cit si in spirit.

[[wysiwyg_imageupload:239:]]

 

Ce mi se pare evident insa este faptul ca Dan Sociu a ridicat stacheta, a crescut mizele: daca in Borcane..., in Fratele paduche, chiar si in Cintece excesive, lupta era intragenerationala, Pavorul pune pe masa datele unui razboi total, atit in spiritul anxietatii influentei, cit si intr-unul “orizontal”, simultan, dotat cu cele mai noi tehnici. Spunea acelasi Mandelstam: “In poezie domneste lupta continua. Numai in timp de total idiotism social se lasa pacea sau impacarea. Comandantii de limbi lupta intre ei precum comandantii de osti. Radacinile cuvintelor se napustesc unele asupra altora acolo, in intuneric, pentru a-si asigura hrana si sucurile”. Poate cel mai important aport al lui Marius Ianus la deja negata generatie 2000 a fost starea de criza continua, sentimentul asediului iminent, pe care stia sa-l induca. In comparatie cu acei ani, traim in plina abulie.

 

O poezie esentializata

 

Lupta lui Sociu cu sine insusi s-a propagat de la un volum la altul. Cel mai clar semn al ei a fost reluarea poemelor vechi in grupaje ce deschid volumele noi: nu un semn al tranzitiei, al alunecarii, ci unul al desprinderii declarate. Stiu ca e un truism in cazul de fata, insa Pavor nocturn este volumul unui poet care a trecut milimetric pe linga moarte. Iar asta se simte. Da, inca un truism: e autentic. Cind Sociu descrie viata din postura victimei unui crocodil, o bucata de carne sfirtecata, dar inca vie, pusa de pradator intr-o grota, in asteptare, simti cezura dintre imaginatie si experienta. Oricit de dure, de intunecate au fost poemele lui Dan Sociu pina acum, nu accepta comparatie pe aceasta scara asa-zisului mizerabilism. Este o trecere de la cintece ale inocentei la unele ale experientei. Experienta bolii, a iminentei mortii nu te lasa intact. Odata ce si-a trecut aripa asupra ta, moartea te marcheaza. O vei purta in privire, in suflet, mirosul ei iti va ramine impregnat in piele: “in iarna pamintul a ajuns la marginea sistemului/ si a iesit. am simtit clar cind s-a dus. luna/ s-a clatinat si s-a tulburat, ca injectata/ cu o substanta de contrast. dar mult mai putin/ dramatic, aproape deloc,/ ca tot ce-a fost si-a trecut”. Dar nu vreau sa pun accent prea apasat pe biografie, pentru ca as stirbi din luciditatea creatiei. In Pavor, Dan Sociu isi marcheaza inceputul unui drum nou, mult mai dificil decit tot ce a experimentat pina in prezent. In primul rind pentru ca a ales sa scrie o poezie mai dificila, esentializata, lipsita de “epicitatea” volumelor anterioare.

 

Depresie cronicizata, melancolie, soare negru, atrabila sint coordonatele unui univers claustrofobic, o temnita organica ce se muleaza pe corp. Prin corp inteleg cuvint, zbatere, goana dupa sens: o adevarata lectie de scrima – fandare, retragere, ofensiva. Dansul cu moartea, lupta cu anxietatea, foarte finele alunecari in sentimentalism (bine controlate, cu dozaje calculate la gramaj) sint principalele trasee pe care le urmeaza Pavorul. Ca sa fiu mai exact, un episod precum pavorul nocturn, dar extins la intreaga viata. O anxietate intensa, tensiune imbuteliata in mici unitati poetice. Chiar si destinderea are aspect cosmaresc, in prezenta luciditatii: “si dupa ce dispare, straluceste inca un pic/ si dispare”.

 

Groaza in fata unui prezent-capcana

 

Discursul poetic e esentializat si e structurat dialogic. Sociu construieste o falsa instanta narativa, un personaj fantomatic care transcende sexul, o silueta spectrala a disperarii. Nu are contur, ci aluneca pe suprafata lucrurilor, se dedubleaza, circula liber intre viata si vis. Cosmarul trait in doi e cu atit mai sinistru cind realizezi falsitatea comoda a “terapiei”: in fapt, fantomele, manechinele lui Sociu nu fac altceva decit sa-si potenteze nevrozele, anxietatile: “te trag dupa mine/ in camera cu frig/ camera cu frig/ e camera cu intuneric/ camera cea mai veche din casa/ acolo imi tin hirtiile/ si hirtiile mele/ put a varza stricata/ hirtiile mele put/ ca bolile tale feme-iesti/ din ele-ti citesc acum/ despre cum o sa ma parasesti/ si incepi sa scincesti/ ca un pui de foca/ uitat pe-o banchiza/ te urasti/ acum ai vrea sa plingi/ cu totul/ cu inima si matele si ficatul/ si stomacul tau/ care stau in tine/ ca-ntr-o hulubarie/ in scirna si intuneric/ si se zbat sa iasa/ ma plimb in jurul tau/ si miinile mele/ nu stiu ce sa-ti faca/ atirna uscate/ singele lor/ s-a urcat la tine in cap”. Poemele lui Dan Sociu lasa impresia ca ar avea la baza scenarii ample, decantate apoi, esentializate. Daca in primele volume, poetul miza totul pe biografism, pe schelet epic, mutarea din Pavor nocturn parcurge drumul invers – extrage sensul din materia “epica”, devine exercitiu de autoportret (sau de portret al depresiei?). Demersul poetic nu mai face nici o concesie receptorului, nu mai intinde mina, nu mai dirijeaza, ci se concentreaza asupra propriei existente (“nu stiu cum s-o spun altfel, nici nu e nevoie”)... Asa cum spuneam mai sus, se simte faptul ca Sociu a inceput sa lupte pe alt plan. E cam ca trecerea unui boxer la profesionisti: sportul e acelasi, numai ca dispar castile de protectie...

 

Ce strabate volumul, de la prima la ultima sa pagina, este o terror praesentis, o groaza in fata unui prezent-capcana, o noapte fara sfirsit, la care ai fost condamnat si din care singura forma de evadare este... pavorul nocturn.

 

Dan Sociu, Pavor nocturn, colectia “Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2011

 

Autor : Bogdan-Alexandru Stanescu

Suplimentul de Cultură

 

 

Știri Atheneum: