Andrei Plesu isi lanseaza joi volumul "Faţă către faţă. Intâlniri şi portrete"

***

HotNews.ro va prezinta, in exclusivitate, un fragment dintr-un text scris de Andrei Plesu despre actorul Victor Rebengiuc. Textul va fi publicat integral in volumul "Faţă către faţă. Intâlniri şi portrete".

Victor Rebengiuc
[...]
Primul lucru care îmi vine în minte când încerc să‑mi explic admiraţia faţă de Victor Rebengiuc este că n-are aerul (şi aerele) unui actor. Nu „i se citeşte pe faţă“ meseria, nu are ticurile, fasoanele, „marca“ profesională caracteristică. Cred, îndeobşte, că ceva nu e în regulă când fizionomia cuiva trădează, instantaneu, o ocupaţie. Prefer masca generică a umanităţii „specializării“ caricaturale a trăsăturilor. A avea figură de „filozof“, de „popă“, de „profesor“, de „scriitor“, de „pictor“, de „inginer“ în­seamnă, pur şi simplu, a dispărea îndărătul unei cate­gorii, a nu avea chip. Dacă trebuie să semeni cu ceva, trebuie să semeni cu viaţa ta lăuntrică, cu firea ta şi cu ceea ce ai reuşit să-i adaugi, în timp, prin efort tenace şi dramă asumată. Altfel, capeţi inexpresivitatea unui portret func­ţional, a unei dexterităţi impersonale. Nu vreau să spun că îmi plac gânditorii care au figură de chelneri sau criticii literari care au figură de contabili. Dar în întâlnirea faţă către faţă înclin să caut mai degrabă autenticitatea, ideea proprie, emoţia, „obrazul“, decât schema unei activităţi de rutină. Victor Rebengiuc poate juca strălucit orice rol, pentru că nu joacă niciodată rolul „artistului“. Singurul „semnal“ al angajării sale specifice e, poate, cristalinitatea inconfundabilă a rostirii, dicţia tranşantă, atenţia înnăscută faţă de limpezimea emisiei vocale şi a mesajului. Şi nu e vorba de afectarea obişnuită a scenei, de grija pedantă, artificială, pentru efectul sonor, pentru impostaţia virilă a vocii. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor şi pentru limbă. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, înainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevăr (un adevăr care nu ţine de metafizică, ci de cuviinţă) şi dintr‑o rarisimă înzestrare pentru firesc. Miracolul e că, fiind mereu el însuşi, acelaşi în film sau în teatru ca şi în viaţa zilnică, Rebengiuc reuşeşte să nu se repete niciodată, ci, dimpotrivă, să fie, în fiecare personaj, altfel, şi anume fidel personajului. Cu alte cuvinte, performanţa e întotdeauna previzibilă (şi, de aceea, garantată), în vreme ce stilul e mereu proaspăt, nou, plin de surpriză. De aceea, nu te poţi sătura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poţi anticipa soluţiile. Asta nu înseamnă că e vreodată „căutat“, ingenios de dragul originalităţii, histrionic. Pare să facă totul simplu, fără efort, fără obsesia vanitoasă a succesului. E excepţional pentru că nu cultivă excepţionalismul, pompa „creatoare“, chinul retoric. Nu are aura glamoroasă a vedetei, superstiţia cearcănului excedat de povara vocaţiei, uşoara absenţă a geniului dezadaptat. E ca toată lumea. Ceea ce e din ce în ce mai rar…
Refuzul instinctiv al „înrolării“ convenţionale face ca Victor Rebengiuc să fie, la ora actuală, un soi de „instrument“ universal. E bun şi pe scenă şi pe ecran, e bun şi în dramă şi în comedie, e bun şi pentru generaţiile mai coapte şi pentru cele mai fragede. De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru lucrările proprii. Fenomenul e semnificativ de ambele părţi. E impresionant şi că tinerii îl aleg, şi că el acceptă. Înseamnă că nou-veniţii simt lipsa de morgă, disponibilitatea, cordialitatea superioară a unui actor cu care se poate lucra profitabil. Şi înseamnă, de asemenea, că Victor Rebengiuc nu vrea şi nu poate să încremenească într-o reuşită datată, de generaţie. Nu e „şaizecist“, „optzecist“ sau „nouăzecist“. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasa­mente belfereşti şi dincolo de calendare.