Franz Joseph Haydn

Franz Joseph Haydn

 

 

S-a născut pe 31 martie 1732, în Rohrau, oraș aflat la frontiera dintre Austria și Ungaria. Tatăl său, Mathias Haydn, era rotar și copilul a crescut ca orice copil de la țară, fără să fie luat prea mult în seamă, uneori, primind corecții fizice, fapt care i-a lăsat amintiri destul de urâte.  ”Mai mult bătaie decât mâncare”, își amintea el mai târziu. Și pentru că părinții voiau să-l facă cleric, la vârsta de șase ani, l-au trimis la Hainburg  să învețe să scrie și să citească și să studieze catehismul. Școala  i s-a părut mai degrabă un chin inutil pentru că a trebuit să învețe mai mult singur: ”Nu am avut niciodată profesori adevărați. Am început direct cu partea practică , mai întâi la cântatul din voce și la instrumente, apoi la compoziție. Mai mult ascultam decât studiam, dar am audiat muzica cea mai bună în toate formele în care se putea auzi pe vremea mea...Și așa câte puțin, cunoștințele și capacitățile mele s-au dezvoltat.” La vârsta de opt ani, a fost selectat pentru corul Catedralei Sf. Ștefan, dar în 1749, a fost concediat pentru că i se alterase vocea. Locul i-a fost ocupat de fratele lui Michael, care, se pare, era mult mai talentat decât el și mai târziu i-a luat locul lui Mozart la Salzburg ca director de orchestră de muzică religioasă. Și totuși, posteritatea nu i-a păstrat niciuna din lucrările compuse spre a fi interpretate pe scenă.

Tânărul Joseph avea 17 ani și era  un instrumentist destul de slab -  vreme de 8 ani a dus o viață de boem concertând  pe ici pe colo și făcând foamea la greu. A luat lecții de la Nicola Porpora, foarte renumit la acea vreme și încet- încet, reputația lui muzicală crește. În 1758, este numit director muzical și compozitor la Curtea contelui Ferdinand Maximilian von Morzin. Ca orice tânăr, se îndrăgostește nebunește de  fiica unui frizer, dar la insistențele familiei fetei face greșeala vieții lui: se însoară cu sora acesteia.  Maria Anna Alyisis Keller era întruchiparea acriturii femeiești: urâtă, ursuză, geloasă, irascibilă și îndărătnică începe să-i facă zile fripte tânărului soț. Nu-i plăcea nici bucătăria și  nici nu avea vreo emoție artistică-  detesta muzica-, în schimb, era maestră în arta aventurilor extraconjugale. Haydn o numea ”bestie infernală” și cu timpul, a început să-i ignore comportamentul. Făcuse exact aceeași greșeală ca Mozart.

În 1761, Haydn intră în serviciul celei mai bogate și mai mari familii din Ungaria,  familia Esterhazy, în calitate de Vice-Kapellmeister. În 1766, după moartea lui Wener, îi ia locul în funcția de Kapellmeister, funcție care presupunea să fie dirijor pentru orchestră, să compună muzica, să fie bibliotecar și să se ocupe de problemele administrative legate de angajarea și concedierea personalului orchestrei. S-a înțeles extraordinar de bine cu Prințul Nikolaus, numit și Magnificul, care îl numea ”Papa”. Haydn i-a compus aproape 200 de piese Prințului, care era și un bun bariton. Munca lui nu era deloc ușoară la palat, având o orchestră destul de mare alcătuită din 23 de instrumentiști, iar cu timpul, a reușit să facă din ea una dintre cele mai bune orchestre europene. Din boemul muritor de foame, Haydn devine unul dintre cei mai vestiți, mai onorați și mai respectați  muzicieni foarte bine integrat epocii în care trăia. Compozitor clasic prin excelență, a fost un personaj tipic a iluminismului religios, fără să fie fanatic, aventuros, dar nu revoluționar ca Mozart. Nu avea un aspect fizic impunător, era scund, negricios, cu fața ciupită de vărsat, picioarele scurte și cu un polip mare care-i deformase nasul. În schimb, era agreabil, bine dispus tot timpul, blând și foarte pragmatic. Nu se remarca prin prea multe cunoștințe, dar avea o deosebită integritate profesională, multă modestie și nu căuta să iasă în față. Fiind în slujba Prințului Nikolaus își făcea treaba cu demnitate și n-a permis nici unui membru al familiei princiare să se amestece în activitatea lui artistică. Mai pe scurt, a fost un om echilibrat care a compus o muzică sănătoasă și solidă. Prin compozițiile lui asigura muzica pentru două concerte săptămânale, astfel că între 1780 și 1790 a dirijat 1026 de spectacole. Un moment esențial în biografia lui îl constituie întâlnirea cu Mozart din 1781 când acesta avea 25 de ani. Mozart i-a dedicat o suită de șase cvartete pentru coarde și a fost tot timpul un apărător al lui Haydn, care, deși la acea vreme avea o faimă foarte mare, tot mai avea câte un detractor.

În 1790, moare Prințul Nikolaus Magnificul și Haydn pleacă la Viena, apoi, spre sfârșitul anului acceptă invitația impresarului și violonistului Johann Peter Salomon de a merge în Anglia.  Salomon îi asigura un viitor strălucit, Londra fiind la acea vreme una dintre capitalele Europei în care se făcea extrem de multă muzică. Pe 6 ianuarie 1791, Haydn se mută în Anglia fiind primit cu mare fast. A fost, pur și simplu, adulat de societatea londoneză, iar răspunsul compozitorului nu s-a lăsat așteptat materializându-se în cele șase Simfonii londoneze. Primul concert are loc pe 11 martie 1791, succesul la public este enorm și presa scrie o mulțime de articole elogioase. Haydn s-a simțit excelent în Anglia din două motive: a primit titlul de doctor Honoris Causa al Universității din Oxford și s-a îndrăgostit de Rebecca Schroter, văduva unui bine cunoscut pianist. Se pare că Salomon, impresarul, l-a plătit regește, așa cum i-a promis, pentru că în 1794,  Haydn revine la Londra și stă până în vara lui 1795. Întors la Viena, revine la familia Esterhazy și compune o serie de piese importante printre care și imnul național austriac. Pe 12 februarie 1797, imnul se cântă în toate teatrele din Viena și din provincie. Mai târziu, folosind aceeași temă, compune Cvartetul Imperial.

În 1802, Haydn se retrage din toate funcțiile, fiind cea mai onorată persoană din Austria, însă boala nu-l iartă și cade la pat țintuit de un reumatism care nu-i mai permitea să se miște. Moare pe 31 mai 1809 la fel de demn precum trăise.

Mare parte dintre compozitorii care l-au precedat pe Beethoven au trecut în planul doi la apariția Titanului și același lucru s-a întâmplat și cu Haydn. Singurele piese care se mai auzeau în sălile de concerte au rămas Anotimpurile și Creațiunea. Abia după Cel de-al Doilea Război Mondial  clasicii au fost redescoperiți și au fost puși alături de romantici și de barochiști. De remarcat, importanta contribuție în materie de tehnică compozițională în consolidarea formei de sonată. A fost unul dintre cei mai prolifici compozitori din istoria muzicii. A compus 104 simfonii, 83 de cvartete de coarde, 60 de sonate pentru pian, 23 de opere, 4 oratorii și multe alte piese de diferite facturi. Aproape că n-a existat formă muzicală pe care Haydn să n-o fi experimentat-o. Toată muzica lui e încărcată de acorduri vesele, luminoase, îndrăznețe, în tonalități din cele mai neobișnuite – fa minor, mi minor. Însuși compozitorul spunea: ”Dumnezeu mi-a dat o inimă veselă și mă va ierta că l-am slujit cu veselie.”

Cenaclu Literar: