Hotărât şi neliniştit ca o

ploaie de primăvară,

am pedalat pe bicicleta

copilăriei, veche şi ruginită,

obosită de drum şi de clipe

în oraşul de taină şi dor: Ruga.

Mergeam încordat pe alei

în zgomot de lacrimi trimise

spre cer, ofrandă şi dorinţă.

Lumânări la ferestre

mulţumeau nopţii,

lângă colaci cu iz de

smerenie şi spaţiu sacru.

Umbre ale privirilor

deznădăjduite se ridicau

deasupra bisericii închise,

ca într-un dans al iertării.

Încolţit de tulburare,

amorţit,  încătuşat de

teama necunoscutului

împingeam bicicleta

spre marginea oraşului,

hrănit cu suspin şi rugăciune.

Doar eu sunt

pe alei, printre clădiri

căutând răspunsuri dincolo de

zidurile condamnate la tăcere.

Întorcându-mi privirea

am început să tremur

zâmbind. Plouă.

Lumânările s-au stins brusc

sub semeţia  coloanei a şasea.

E duminică şi clopotele bat.

M-am trezit devreme.

Lăcrimez cu optimism.

Sufletul  îşi serbează

renaşterea.

 

25 august 2012