Feminin şi incubaţie divină

Feminin şi incubaţie divină

Nu întâmplător, adeseori asociem femeia cu ideea de interior, intimitate, acel cadru plăcut al comunicării intime, acel spaţiu plin de tandreţe, căldură şi rafinament. Atmosfera unei biserici ortodoxe pare să respire o asemenea intimitate, un loc al unor al confidenţelor uneori dureroase, alteori destinse sau pline de recunoştiinţă între om şi Dumnezeu.

Adeseori femeia, atât pentru interioritatea ei bio-psihologică cât şi pentru tendinţa ei de a se ascunde, de a se situa într-un plan secund dar fecund de mamă, soţie cuminte şi plină de iubire, cuptorul întregului cămin, a fost elogiată în istorie, însă uneori situaţia ei a fost mai puţin fericită, nu numai din cauza comportamentului patriarhal, subjugator, cât de tendinţa reprezentată prin Biserica Catolică de a vedea în ea un spaţiu al tenebrelor, malefizant şi ocult, un sălaş al puterilor demonice-o vrăjitoare. Tendinţa patriarhală de a subjuga femeia , de a o inferioriza, de a destina-o doar unei vocaţii casnice umile a fost o incapacitate de înţelege superioritatea ei emoţională, în vremuri de restrişte cînd războiul era considerat adevărata ocupaţie serioasă a bărbatului iar ceea ce nu aducea cu puterea masculinului trebuia să fie aşezat pe un plan istoric secund. Dar desconsiderarea ei avea şi o origine religioasă, părinţi ai Bisericii “ n-au văzut în crearea femeii- de altfel în veci vinovată pentru păcatul originar – decât o precauţie a divinului care, prevăzând căderea , a vrut să asigure prin ea, continuitatea neamului omenesc.”1 Timpul a trecut, şi secolele de moralism sever care s-au răsfrânt asupra femeii şi rolului ei în societate au fost spulberate noua viziune a secolului XX când prin emanciparea femeilor din lumea întreagă (pe bună dreptate de altfel, scuzând însă exagerările caricaturale ale mişcărilor feministe ultraradicale) descoperim că forţa fizică, robusteţea somatică nu mai are un rol atât de grav pe cât de percutantă şi incisivă a devenit frumuseţea femeii iar solemnitatea şi impozanţa masculinului făcând loc vioiciunii unui alt spirit, la fel de inteligent, sau uneori depăşindu-l, unui mod mai nuanţat de fiinţare, unui designer -măiastru arhitect de vajnice împărăţii interioare ale iubirii. Căci adeseori, trebuie să recunoaştem că bărbatul are nevoie de alfabetul iubirii pe care trebuie să-l deprindă din puterea de dăruire şi sacrificiul de sine al femeii- mamă, soţie, soră, fiică. De altfel, lumea în care trăim ar fi irespirabilă fără frumuseţea anonimă a tuturor femeilor care binecuvântează privirea de la un colţ la celălalt al lumii…Nu degeaba poeţii au l-au elogiat pe Dumnezeu văzându-L risipit din belşug în femeie iar Solomon purtat de aripa Duhului Sfânt anticipează poezia sublimă a liturgicului, în frumuseţea Sulamitei, descriind şi elogiind în Cântarea Cântărilor metafora iubirii dintre Mireasă şi Mire, Hristos şi Biserica Sa. Faptul ca femeia- oamă (IŞaH) i-a fost creată omului Adam, din cauza singurătăţii sale ontologice, exprimă, pe de o parte, o incapacitate adamica de a dialoga permanent cu Dumnezeu, dar şi o necesitate-o năzuinţă-o aspiraţie de a comunica şi împărtăşi cu o fiinţă de aceeaşi complexitate si nivel sufletesc, bucuria paradisiacului. Eva a fost creată pentru Adam, dar Adam este cel care avea nevoie de ea; dacă Adam a fost făcut din pământ, Eva a fost alcătuită dintr-un material mult mai subtil şi mai complex- coasta lui Adam2 (adica inima dreaptă- locul unde Hristos-Omul a fost împuns cu lancea ceea ce sugerează faptul că prin taina căsătoriei omul redevine întreg – androgin, dar nu păstrând firea duală masculin- feminin, ci suprasexuat3 ); iata o “apă” care nu mai dă la moara orgoliilor masculine rănite. Un părinte, Georges Khodr4 , spunea: ” Spune-mi ce gândeşti despre femeie, ca să-ţi spun cine esti”.Aşa că în ceea ce priveşte întâietatea masculin – feminin, a luptei pentru dominaţie între primatul unuia din cele două sexe, lucrurile sunt puţin diferite de modul ad literam în care sunt înţelese spusele Sfântului Apostol Pavel, că bărbatul este cap femeii. Cineva 5 povestea că în momentul în care se oficia o cununie şi s-a ajuns la textul care spunea ca femeia să fie supusă bărbatului ei, toate privirile rudelor soţului s-au îndreptat pline de autoritate asupra miresei întunecând astfel cel mai frumos moment al vieţii ei. Supunerea femeii faţă de bărbat trebuie să ţină cont de întregul text efesenic 6 unde căsătoria dintre bărbat şi femeie este ridicată la rang de taină, fiind la o scară umană, modelul unirii dintre Hristos şi Biserica Sa. Căci acestă supunere a femeii bărbatului, se face în numele iubirii , bărbatul este cap femeii în măsura în care Hristos şi Iubirea îi este lui cap. Doar în aceste condiţii trebuie înţeleasă întâietatea bărbatului, ca un model a unei ordini cosmice şi nu ca un infantil impuls dominator, în faţa lui Dumnezeu, nu există nici o întâietate a unuia din cele două sexe, de-o parte şi de alta a baricadei inteligenţa, sfinţenia, curajul, eroismul găsindu-şi vase alese şi vase de ocară. Astfel pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă femeia este o treaptă spre sfinţenie care este trimisă lumii. A şti să priveşti o femeie, să vezi cum spunea poetul Ioan Alexandru, o lume plină de mirese 7 înseamnă a avea acces la acel limbaj al inimii plin de curăţenie, care vede în fiecare reper feminin o icoană. Întrebat un monah de la Muntele Athos de ce nu primesc picior de femeie în Sfântul munte răspunsul nu a fost nici pe departe misogin, ci a mărturisit că jertfirea acestei bucurii se face pentru a primi una şi mai mare- unirea sufletului cu însuşi Dumnezeu, care a creat această frumuseţe. De aceea aş sublinia câteva repere care aduc femeia în centrul unei existenţe liturgice: * faptul ca prin ea o vedem, o întrezărim pe Maica Domnului, Maica Vieţii fără de -nceput, deşi nu putem bănui frumuseţea şi splendoarea purităţii ei:” Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”; fără Maica Domnului orice monahism ar fi cu neputinţă, iar curăţenia femeii virtuoase face ca preţul ei să întreacă “mărgeanul” 8 * complexitatea emoţională a femeii face ca orice demers mistic să aibă un bun corespondent în această catifelare feminină a oricărei interiorizări, dacă impulsul de a cuceri exteriorul este oarecum masculin, impulsul de a lua cu asalt viaţa lăuntrică, de a surprinde nuanţele inimii noastre, vine dintr-o esenţă a purului feminin ce creează acele spaţii interioare pline de lumină; orice mistică este, în principiu, feminină, pentru că impune acea nobleţe şi delicateţe care o delimitează de “elucrubaţiile” grosiere ale fanatismului violent; unele femei mucenice, au primit moartea bărbătoase, dar şi mulţi sfinţi au fost feminini, prin delicateţea si blândeţea lor: Grigorie de Nysa, Grigorie de Narek erau recunoscuţi prin firea lor sensibilă şi profund melancolică. * mormântul prezent în iconografia crestina simbolizează uterul care naşte, la o altă dimensiune, viaţa; la fel si peştera, care preînchipuie această trecere printr-o dimensiune feminină a unei gestaţii “de sus” Aşadar, fără această “feminizare” (nu efeminare) a sufletelor noastre, nu putem întrevedea luminile Împărăţiei: blândeţea, dragostea, delicateţea, nobleţea, căldura inimii, tandreţea; de asemenea, fără introvertirea masculinului (adesea prea extrovertit), nu putem percepe vibraţiile ascunse ale omului nou, duhovnicesc. Masculin si feminin, într-o permanentă conlucrare, completare, sinergie, fac din viaţa liturgică o putere şi o tandreţe, un asalt şi o unduire, un urcuş şi o poposire, un adevăr şi o … frumuseţe, o irumpere de lumină şi catifelare interioară. A descoperi în viata Bisericii, în expresivitatea şi frumuseţea Tainei sale acel parfum al eternului feminin sunt premisele acelei mistice incubaţii divine, adică a descoperirii in inima noastră a acelor delicate limbaje ale eternului divin Quote:

(Footnotes)

1 vezi Olivier Clement, Trupul morţii şi al slavei, pg.64

2 vezi Jean Kovalevsky- Taina Originilor, pg. 130-134

3 fapt la care şi Hristos se referea spunând că în Impărăţia lui Dumnezeu nimeni nu se mai însoară sau mărită,

4 vezi Costion Nicolescu, Spre o cultură liturgică, pg. 45

5 Părintele Arsenie Papacioc

6 Efeseni 5, 21-33

7 vezi Ioan Alexandru, poezia Autoportret:

        “De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi

        Învins de-o bucurie aproape ne-ţeleasă?

        Ca-n fiecare tânăr eu însumi par a fi

        Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.”

8 Pilde 31, 10