Un mesager al păcii în Vancouver

Un mesager al păcii în Vancouver

 

UN MESAGER AL PĂCII ÎN VANCOUVER

Părintele Arhimandrit MINA DOBZEU

"Lumea este rătăcită de la ordinea morală, este în derivă, se zbate pe orizontală.
Totul este învălmăşit, oamenii nu mai deosebesc binele de rău, pentru că s-au depărtat de Dătătorul a tot Binele.
Calea de ieşire este ridicarea din toate puterile pe verticală prin refacerea sufletească a omului"

(Pr.Mina Dobzeu-Rugăciunea Inimii pentru toţi")

Un chip blând, desprins parcă de pe pereţii murali ai unei biserici...Vorba moale, îngaduită ("care oblojeşte") - bună de pus la rană, alcătuirea trupească din ce în ce mai firavă pământeşte dar din ce în ce mai viguroasă şi dăltuită de duhul arzător spre Dumnezeu. Plin de miez duhovnicesc şi tâlc, părintele arhimandrit Mina Dobzeu a însemnat o mângâiere şi o liniştire pentru toţi  dreptmăritorii creştini români (şi nu numai) din Montreal şi Vancouver unde dumnealui a poposit. Şi, nu greşesc dacă afirm că o dată cu dumnealui, a poposit pe acest pământ nord-american "cool şi tehnologizat", o adâncă "pace" şi îndelungată tradiţie a şcolii rugăciunii isihaşte, începută în urmă cu cateva sute de ani  la Muntele Athos şi care continuă până în prezent să aprindă inimile celor evlavioşi spre Dumnezeu.

Părintele Mina Dobzeu, basarabean de origine, este părintele care în perioada regimului totalitar, alături de alte suflete cu verticalitate, a suferit în închisori prigoana antichristului comunist, pentru că a mărturisit credinţa în valorile Evangheliei. Înalt Prea Sfintitul Lazăr Puhalo, datorită căruia românii din Vancouver au putut avea această bucurie, mărturisea despre părintele Mina că "duhul cu care a mărturisit împotriva lui Ceauşescu poate fi comparat cu duhul arzător al lui Enoh şi Ilie". Părintele Mina a suferit ani grei de temniţă  pentru că a protestat deschis împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoală (1948-1949), împotriva decretului privind desfiinţarea mănăstirilor (1959-1962) iar în 1988, a fost din nou arestat, de această dată, pentru protestele prin scrisori (adresate direct lui Nicolae Ceauşescu) referitoare la morala poporului roman şi ateismul adus de comunism.

Dacă închisoarea a fost, pentru unii, cale spre Dumnezeu şi Universitate a Duhului, pentru alţii a fost cale spre mocirla josniciilor şi  tenebrelor întunericului. "Depinde ce faci cu ceea ce alţii vor sa facă din tine", cum scria în Jurnalul Fericirii, părintele Nicolae Steinhard, pe care părintele Mina îl boteaza în închisoare, în prezenţa unei adunări ecumenice, de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, cu un ibric cu "apă viermănoasă". Dar acest botez, care oarecum îl consacra pe părintele Mina drept "părintele care l-a botezat pe Părintele Nicolae Steinhardt" nu a însemnat doar faptul ca un evreu se lasă creştinat. A însemnat "o mână întinsă de Dumnezeu prin părintele Mina şi părintele Steinhard către toţi intelectualii. Veniţi să-l cunoaşteţi pe Hristos..."  Şi mulţi intelectuali, seduşi de inteligenţa şi rafinata cultură a părintelui monah de la Rohia, au părăsit  complicatele căi ale minţii pentru a se lăsa pătrunşi de simplitatea luminoasă a mesajului Evanghelic.

Părintele Mina este un reprezentant al Tradiţiei mistice a  Rugăciunii inimii, cristalizată la Muntele Athos, în urma controverselor teologice dintre Sfântul Grigore Palama şi Varlaam, un teolog apusean. Esenţa acestor discuţii era faptul ca monahii athoniţi, în timpul unei anume rugăciuni, vedeau o lumina specială, necreată, rod al purificării şi unirii cu Hristos, în timp ce Varlaam susţinea că este o înşelare, poreclindu-i pe aceşti cuvioşi "buricari". De la faptul ca în timpul rugăciunii speciale, aceştia stăteau cu bărbia afundată în piept, privind spre locul  tainic al inimii.

Rugăciunea inimii consta în rostirea neîntreruptă a cuvintelor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Iar efectele rugăciunii constau în  trei trepte: purificare, unire cu Hristos, iluminare.

Un alt moment marcant al acestei tradiţii mistice a Rugăciunii Inimii a fost perioada paisianistă. În secolul al XVII-lea, un monah rus, Paisie Velicikovski, se stabileşte la mănăstirea Neamţ în Moldova şi aici se adânceşte în scrierile Sfinţilor Părinţi legate de rugăciunea inimii şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi, nu întâmplător, pentru acel secol, mănăstirea Neamţ devine centrul spiritual al creştinătăţii ortodoxe, monahi din Rusia, Grecia, Muntele Athos soseau să se adape din duhovnicia părintelui Paisie Velicikovski.

O a treia mişcare puternică legată de Rugăciunea Inimii a fost la începutul secolului XX, când la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în jurul figurii unui "enigmatic pelerin" părintele Ioan cel Străin, sosit din Rusia, s-au adunat o parte din intelectualii şi teologii timpului, formând Grupul de la Antim. Din grup făceau parte: Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, pr.Andre Scrima, pr.Benedict Ghius, pr.Sofian Boghiu, Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania şi mulţi alţii. Conferinţele alternau cu practicarea, sub povăţuirea Părintelui Ioan, a Rugăciunii Inimii. Programul acestei mişcări era re-activarea  tradiţiei Rugăciunii Inimii şi o încercare de a apropia intelectualitatea de tradiţia mistică a Bisericii Ortodoxe. A minţii de inimă, a raţiunii de simţire, a planului văzut, catafatic, de cel nevăzut, apofatic.

Am încercat să refac, pe scurt, acest traseu al unei îndelungate tradiţii duhovniceşti, în Biserica Ortodoxă Română, practicarea Rugăciunii Inimii, cunoscută, de altfel, şi ca Rugăciunea Lui Iisus. Şi aceasta pentru a înţelege mai bine importanţa venirii în Vancouver a acestui reprezentant  smerit al înaltei traditţi a Rugăciunii lui Iisus.

Mărturisesc că din ceea ce am citit şi auzit, părerile legate de practicarea ei erau împărţite. Unii credeau că poate duce la rătăcire (dacă nu există socotinţă), că este cu precădere destinată monahilor, alţii că trebuie făcută sub atenta îndrumarea a unui părinte duhovnic.

Toate aceste îndoieli au fost însa spulberate de părintele Mina Dobzeu, care spune că, de fapt, practicarea rugăciunii lui Iisus, este pentru toţi creştinii. Şi, mai ales, că această rugăciune trebuie să facă parte din rutina noastră, să devina un fel de respiraţie. Că ea reprezintă adevărata natură a inimii omului, slăbită însă duhovniceşte de păcate, ignoranţă, patimi. Şi, mai ales, că nu trebuie să existe scuze în practicarea ei, aşa cum găsim scuze în practicarea păcatelor. Practicarea ei are o anumită tehnică, metodă. Faptul că cei şapte timpi ai rugăciunii corespondenţi rostirii celor şapte cuvinte esenţiale: 1.Doamne    2.Iisuse   3.Hristoase   4.Fiul  Lui Dumnezeu  5.Mântuieşte-mă 6.pe mine   7.păcătosul trebuie asociate ritmului inimii şi pulsaţiilor, şi produce curăţirea pe şapte nivele: 1.Nivelul intelectual  2.Nivelul afectiv 3.Nivelul sufletesc 4.Nivelul vegetativ  5. Nivelul de fond interior 6.Nivelul membrelor superioare 7.Nivelul membrelor inferioare. Efectul rugăciunii constă în despătimirea de ură, violenţă, desfrâu, vorbirea de rău, bârfă, invidie, despătimirea de imagini ale păcătelor şi în final, iluminarea  sub harul Lui Dumnezeu, care curăţind-ne de zgura păcătelor, face inima capabila de vederea tainică a Luminii în care Dumnezeu sălăşluieşte, umplând de Lumina întreaga noastră fiinţă.

Practic, toată această cunoaştere despre Rugăciunea inimii, a fost exprimată de către părintele Mina prin cuvinte simple, puţine, moi, dar mai ales prin pacea care a învăluit întreaga biserică de pe Broadway. Părintele Mina a atras atenţia tuturor creştinilor că nu există scuze pentru a spune că Rugăciunea inimii este doar pentru monahi: "Mulţi spun că Rugaciunea inimii nu este pentru marea masa a crestinilor, ci doar pentru călugarii care sunt pe trepte duhovniceşti mai înalte. Eu unul spun ca Rugăciunea inimii este pentru tot creştinul, mai mult sau mai puţin păcătos...De începi să te rogi cu rugăciunea de pocăinţă simplă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu mântuieşte-mă pe mine păcătosul, de ce îţi pui problema că vei avea rătăciri? Rătăciri? De ce poţi rătăci? Doar ceri lui Dumnezeu cele bune?!". Însă atrage atenţia că, în practicarea ei, trebuie să evităm tot ceea ce ţine de rătăcire a minţii. De exemplu, să îţi închipui că eşti foarte bun dacă practici rugăciunea inimii, şi să cazi în mândrie deşartă. Să nu ai pocăinţa cuvenită. Smerenia necesară pentru a evita capcanele diavolului, să eviţi să îţi închipui că ai vise şi vedenii. "În orice stadiu de realizare duhovnicească, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, să excludem părereă măreaţă despre noi".

Un alt aspect asupra căruia părintele Mina a atras atenţia  a fost legat de căutarea unui duhovnic. Viaţa duhovniceascăa nu este asemenea vieţii profane, când oamenii aleargă dupa vedete de tot felul. Un duhovnic bun nu este o vedetă publică, ci este duhovnicul de care te foloseşti pentru binele sufletesc.  Atrage atenţia că nu este bine să alergi de la un duhovnic la altul căutând senzaţionalul, rămânând realmente fără vreun folos duhovnicesc: "Un lucru trebuie să ştim! Suntem ca o plantă agăţătoare. Suntem fragili! Trebuie să avem un tutore. Să avem un duhovnic. Să nu zicem că nu e bun. Că nu e de aur sau de argint. Fie de fier, fie de lemn, e bun. Numai să nu fie de papură."

Dacă perioada comunistă a însem-nat un gen de antichrist, astăzi, în libertate, antichristul actionează în alte forme, propovăduieşte parapsihologia, paranormalul, bioenergia, şi încearcă să unifice toate religiile într-o noua formulă numită şi cunoscută ca şi New Age. Părintele avertizează: "Acum în libertate, antichristul acţionează sub multe alte forme, prin atâtea aberaţii integrate în New Age şi prin multe grupări care sunt lucrarea satanei în lume şi care vor cădea prin Sabia Cuvântului lui Dumnezeu. Va fi o confruntare dreaptă între Evanghelia cea dreaptă şi cea falsificată, şi se va vedea pe faţa minciuna care susţine aceste aberaţii şi o vor lepăda"

Acestea sunt câteva cuvinte ziditoare de suflet pe care acest mesager al păcii şi isihasmului le-a adus în Vancouver. Nu cred că este întâmplător. Faptul că în Vancouver încep să prindă contur biserici româneşti, aduce în prim plan nevoia de un butuc duhovnicesc solid pe care sa se agăţe, pentru a evita capcanele acestei lumi şi a creşte mai departe către Dumnezeu. Viaţa Bisericii este Viaţa lui Hristos pe care Biserica trebuie să o respire prin plămânii fiecărui creştin. De aceea, părintele Andre Scrima când a asistat neputincios la demolarea multor biserici şi mănăstiri, scria: "Nici un sanctuar, mănăstire sau edificiu releu al sacrului nu se construieşte din afară spre înăuntru; el ia fiinţă, originar în nevazutul dorinţei de Absolut. Numai dupa acea trece în vizibil" (Pr.Andre Scrima - Timpul Rugului Aprins). Prin urmare, sensul profund al bisericii văzute trebuie să rămână această altoire a vieţii omeneşti pe Viaţa Duhovnicească în Iisus Hristos, Pomul Veşnic al Vieţii.  

Cu dragoste întru Hristos,

Pr. Nicu Liuţă

Vancouver