De vorbă cu poetul Rodian Drăgoi.


Numărul 11-12, noiembrie-decembrie 2012 al revistei "Caligraf" din Alexandria, publică un interviu al poetului Florea Burtan :

De vorbă cu poetul Rodian Drăgoi

- Sunteţi, de foarte mulţi ani, bucureştean, cu acte în regulă, locuiţi la înălţime(etajul 9 al unui bloc din Cartierul Berceni). Însă, în fiinţa dvs., pulsează necontenit, şi obsedant, spaţiul câmpenesc, de acasă, din Segarcea Vale natală, amintirile adolescenţei petrecute la Turnu Măgurele, pe unde, cândva, şi-a purtat paşii, şi boema, inconfundabilul Dimitrie Stelaru. Ce înseamnă, pentru poetul Rodian Drăgoi, aceste repere?

- Da, mai de voie, mai de nevoie, respir aerul poluat al Capitalei încă din vara lui 1974, când am venit aici hotărât să-mi fac şi eu cât de cât un rost. Nu cunoşteam pe nimeni care să-mi dea o mână de ajutor. După mai mulţi ani, în care m-am spetit din greu, am izbutit să devin bucureştean cu acte în regulă. Locuiam într-o casă (pe pământ) şi începusem să fiu luat tot mai mult în seamă de marile reviste literare.
Intrasem într-un vis frumos, dar, tocmai când visam mai abitir, m-am trezit cu buldozerele la poartă. Casele trebuiau demolate şi în locul lor plantate falnice blocuri. Drept pentru care m-am pomenit „avansat” direct la etajul 9. Nu-mi plac înălţimile de nici un fel, aşa că m-am necăjit foarte rău. Mai m-am liniştit când mi-am dat seama cât de mult se bucură Dumnezeu că mă are mai aproape de El.
De Segarcea Vale sunt legat doar prin naştere. La scurtă vreme după ce am văzut lumina lămpii (m-am născut noaptea, într-o căsuţă sărăcăcioasă), părinţii m-au dus pe alte meleaguri, unde se străduiau să-şi câştige zilnica pâine.
Cea mai mare parte a copilăriei şi toată adolescenţa mi le-am petrecut în Liţa (satul natal al mamei mele) şi în Turnu Măgurele.
Pe Dimitrie Stelaru nu l-am cunoscut. Târziu, după ce mă stabilisem în Bucureşti, am aflat că ne-am născut în acelaşi sat, la distanţă de numai câteva case. De curând, am mai aflat că ultimul său domiciliu a fost pe lângă Piaţa Sudului, la numai câţiva paşi de blocul în care locuiesc. Cam ciudată poveste, nu credeţi?

- La ca vârstă aţi simţit chemarea poeziei? Cine v-a descoperit şi îndrumat pe drumul geruit de insomnii al scrisului?

- Mama mea ştia multe poezii şi mi le recita foarte frumos, mai ales seara, înainte de culcare. Aşa am crescut legănat de glasul ei blând şi melodios. Pe la patru anişori am învăţat să citesc. Singur şi neîndemnat de nimeni. De-atunci am început să stau mai tot timpul cu ochii în carte. Descoperisem cea mai preţioasă ,,jucărie”.
Totuşi, nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că aş putea şi eu să scriu. S-a întâmplat puţin peste vârsta de nouă ani. Abia sosit în comuna argeşană Rociu, m-am îndrăgostit lulea de o colegă de clasă. Atunci am aşternut pe hârtie primele două poezii. Le-am scris fără nici un efort, ca şi cum mi le-ar fi dictat cineva.
Cine m-a descoperit? Aiurea, asta e o poveste de adormit... bătrânii. Dacă nu te descoperi singur, nu te descoperă nimeni. Putrezeşte talentul în tine şi te păleşte fluieratul a pagubă exact în buricul anonimatului.
De îndrumat, da. Eu, la început, am avut noroc că la Turnu Măgurele exista un cenaclu foarte bun condus de regretatul Florian Creţeanu, dascăl şi poet. Aici veneau mulţi aspiranţi la gloria literară. Dintre cei care au izbutit să se afirme la nivel naţional, i-aş aminti pe Florin Costinescu, Lucian Teodosiu, Constantin T. Ciubotaru, Dumitru Vasile Delceanu, Anton Tianu şi, nu în ultimul rând, pe dumneavoastră, domnule Florea Burtan.

- Odinioară, apariţia unei cărţi reprezenta o mare izbândă personală şi un adevărat eveniment literar. Cum a fost primită prima dvs. carte (Către iarnă, Editura Albatros, l984)? Cine a scris despre ea?

- Odinioară, da, pentru că exista o riguroasă selecţie a talentelor. Noi doi am debutat editorial prin concurs şi ştim că nu era puţin lucru ca, din câteva mii de participanţi, să fii tu cel ales.
Acum, lucrurile s-au schimbat. Cine are bani, poate să-şi scoată câte cărţi vrea. Ce importanţă are că între coperţi, cel mai adesea, cititorul nu prea găseşte nimic notabil? Carte să fie. După aceea, se autoproclamă scriitori. Şi uite-aşa tot creşte numărul veleitarilor şi al grafomanilor. Urmarea e că s-a ajuns la o gravă confuzie a valorilor.
Trebuie spus că până la apariţia primei mele cărţi, publicasem deja în aproape toate revistele literare din ţară, despre poezia mea scriseseră laudativ mulţi autori importanţi (Ovidiu Genaru, Ana Blandiana, Radu Cârneci, Dan Cristea, Nicolae Manolesu), primisem mai multe premii la Concursuri naţionale, precum şi Premiul revistei Luceafărul, premiu care la vremea aceea consacra un tânăr scriitor.
Cred că şi toate acestea au contribuit la primirea, destul de călduroasă, care i-a fost făcută volumului meu de debut. Au scris despre el, printre alţii, Cezar Ivănescu, Alexandru Condeescu şi Laurenţiu Ulici.

- În prefaţa antologiei de autor, Lumină de mireasă, Marian Drăghici vă caracterizează drept un liric de câmpie, înzestrat cu o sensibilitate romantică, delicat şi muzical, dar şi neguros, bântuit de drame existenţiale. La acestea, aş mai adăuga faptul că sunteţi un tăcut şi un însingurat, care îşi poartă rănile, reale sau închipuite, cu o superioară tandreţe. Dorul de părinţii plecaţi în alt tărâm, freamătul fântânilor şi al ierbii de acasă, tinereţea şi iubirile pierdute, cărările acoperite de somnul unor zăpezi închipuite, vă sunt teme nespus de dragi. Scrieţi despre toate acestea, dar de vindecat nu vă vindecaţi. De ce?

- Portretul pe care mi-l face Marian Drăghici este exact, dar incomplet. Cred că asta vă îndeamnă să veniţi şi dvs. cu oarece adăugiri. La fel de exacte. Nu vreau să comentez aici şi acum aceste afirmaţii. Nici nu e treaba mea. Consider că scriitorul trebuie să spună totul prin ceea ce scrie. Eu scriu despre lucruri pe care le-am trăit în realitate sau doar în închipuire, dar rănile mele sunt cât se poate de reale.
Nu mă plâng, aparţin unui popor care a suferit enorm, or, se ştie, numai popoarele care au suferit mult, au dat mari scriitori. De ce nu mă vindec? Nu pot şi, se-nţelege, nici nu ar fi bine.

- Ce înseamnă, pentru dvs., prieteniile literare? Cu cine vă place să staţi la un pahar …de taifas?

- Prieteniile literare înseamnă foarte mult pentru mine. Din păcate, pe plaiurile noastre mioritice, acestea sunt destul de rare. Vorbesc, desigur, de prieteniile adevărate, nu de cele de conjunctură. Eu însă mă pot lăuda că am avut şi am prieteni adevăraţi, cunoscători şi iubitori ai poeziei mele.
Cu cine stau la taifas în această lume tot mai grăbită şi tot mai departe de Poezie? Exact cu cei cu care şi comunic, nu doar îmi pierd vremea în vorbe de clacă. Nu o să-i numesc, lista e prea lungă şi mă tem să nu uit pe vreunul dintre ei. Mi-ar părea tare rău, eu îi iubesc pe toţi.

- Veniţi foarte rar în Teleormanul natal, cu prilejul unor evenimente culturale. Vă sunt suficiente aceste popasuri, pentru a vă vindeca de dorul de acasă? Ce vă mai leagă de aceste locuri?

- Vin foarte rar din simplul motiv că treburile zilnice nu prea mă mai lasă să vin şi pentru că nici nu mă mai aşteaptă nimeni. E dureros să nu-ţi mai găseşti părinţii acasă, ci în cimitirul satului, prietenii de odinioară plecaţi cine ştie pe unde, locuitorii de acum ai satului să nu ştie nici măcar cine eşti şi să se uite la tine ca la un străin.
Şi totuşi, sunt acasă. Şi brusc îmi dau seama că satul acela nu mai trăieşte decât în amintirile mele, că vin aici mai mult să mă-ntâlnesc cu mine, cu mine cel care am fost. Aşa se face că, de fiecare dată, plec mai bolnav decât am venit, pentru că de dorul de Acasă nu te poţi vindeca niciodată.
De acest loc mă leagă foarte multe lucruri văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute. Poate că odată mă voi încumeta să scriu o carte despre ele. Cred că ar fi păcat să se piardă.

- La ce lucraţi, în momentul de faţă?

- Lucrez la o Catedrală de cuvinte. Ştiu că nu o voi termina niciodată, dar, din când în când, îi mai adaug câte un turn (carte). Puţini mai ştiu azi că, la începutul anului 90, mi-a fost scos de sub tipar volumul de versuri Fereastra secretă. Asta în ciuda faptului că aveam bun de tipar şi primisem şi un avans. De, venise şi la conducerea Editurii Albatros o nouă echipă. Totuşi, am izbutit să intru în posesia unui exemplar pe care îl păstrez drept mărturie.
Acum mă apropii de finalizarea volumului Duminică în Berceni, care va apărea la Editura Tipo Moldova din Iaşi, în Colecţia OPERA OMNIA.

 

Interviu realizat de Florea Burtan

Știri Atheneum: