MIRCEA CĂRTĂRESCU - "N-am fost nimic altceva, vreodată, decât poet”

MIRCEA CĂRTĂRESCU - "N-am fost nimic altceva, vreodată, decât poet”
 

"Sunt mulţumit că sunt român. Nu am nici o problemă cu asta”

- Poet, prozator, profesor universitar la uni­ver­sităţi de peste hotare, iubit de public şi încununat de premii - aţi fi putut rămâne liniştit în turnul de fildeş al literaturii. Şi totuşi, aţi ales să coborâţi în cetate, în miezul eve­ni­men­telor, semnând în presă edi­to­riale an­gajate politic. Ce v-a determinat să pără­siţi zona însorită a poeziei, pentru linia întâi?

- În februarie, anul acesta, dacă nu mă-nşel, am vrut să-mi încetez activi­ta­tea de pu­blicist, începută cu vreo zece ani în ur­mă, în primul rând pentru că mă apu­­casem de o carte nouă şi voiam să mă con­centrez asu­pra ei. Pe de altă par­te, eram resemnat în privinţa evo­luţiilor politice de la noi: nu mai găseam nimic de salvat între partide şi persoane, toţi mi se păreau ter­mi­naţi şi com­promişi. Le-am spus colegilor de la "Eve­ni­mentul zilei” că mă retrag, dar ei m-au rugat să ră­mân în echipă şi să scriu orice vreau. Aşa că am con­ti­nuat, şi jumă­tate de an am scris pe teme diverse, în afara po­liticii. Iată că au venit însă eveni­mentele de la începutul lunii iu­lie. Ce se-ntâmpla acum nu mai ţinea de po­li­tica obişnuită, ci era un atac al unui grup orga­nizat, la insti­tuţiile statului, în dispreţul total al legii, al democraţiei şi al lumii ci­vi­lizate. Un puci, adi­că, bine planificat, pentru cuce­rirea puterii şi subor­do­narea justiţiei, poate chiar şi pentru reorientarea politicii noastre către Mos­cova. Vă daţi seama cât de ridicol ar fi fost ca eu să îmi scriu mai departe articolele pe teme culturale sau ge­neral-so­ciale în acest context. Am avut de ales între a tăcea complet, adică a-mi da de­mi­sia de la ziar, şi a reveni la co­mentariul politic. Am vorbit în­tâi cu soţia mea şi am pus-o-n gardă cu ce s-ar putea în­tâmpla dacă mă im­plic, căci de data asta nu mai e glu­mă şi riscurile sunt reale. Ea m-a sprijinit însă total şi am putut vorbi, apoi, şi cu cei mai buni prieteni ai mei. Toţi aveau aceeaşi problemă: ori stăm liniştiţi, ne scriem cărţile şi ne du­cem viaţa normal, ori reac­ţio­năm la ororile ce se întâm­plă. Prima pers­pectivă era in­finit mai tentantă, totuşi cu toţii, după multe discuţii şi ezi­tări, am ales a doua cale. Şi cred că am făcut ale­ge­rea normală şi corectă. Există situaţii în care a apăra prin­cipiile care fac viaţa dem­nă de a fi trăită e mai im­portant decât să-ţi aperi opera. Aş vrea să subliniez ce nu se-nţelege de multe ori: eu n-am apărat nici un mo­ment o persoană. Nu mă interesează soarta preşe­din­telui din ultimii ani decât în măsura în care acum, el e sim­bolul statului de drept, pe când adversarii lui pro­mo­vează fărădelegea. Dacă de­barcarea preşedintelui s-ar fi făcut normal şi legal, adică dacă ar fi existat mo­ti­ve pentru asta şi paşii legali s-ar fi respectat, n-aş fi avut nici o problemă. Dar cine cal­că legea într-o situa­ţie o va călca mereu, asta e pro­blema noilor guvernanţi ai României.

- Grija ţării, a dreptăţii, a legilor care trebuie să o apere, este o dovadă de patriotism. Dar nu e oare pa­triotismul un sentiment desuet?

MIRCEA CĂRTĂRESCU -

Cu fiul său, Gabriel

 


- Patriotismul ţine de intimitatea con­vin­gerilor noas­tre, el nu se declamă şi nu se face public. Nimeni nu strigă-n gura mare că îşi iubeşte soţia sau părinţii. E la fel şi cu legătura noastră intimă cu naţiu­nea din care facem parte. Uneori, oameni ase­menea lui Caragiale sau Cioran au fost acuzaţi de lipsă de patriotism pentru că ne-au arătat aşa cum suntem, de parcă o min­ciună fru­moasă ar fi vreodată pre­fe­rabilă unui ade­văr urât. Nu­mai că ade­vă­rul, favorabil sau nefavorabil nouă, tre­bu­ie spus mereu, cu orice preţ. Eu sunt mul­ţu­mit că sunt român. Nu am nici o pro­blemă cu asta. N-am nici com­plexe de in­ferioritate, nici de superioritate. Cred că există oameni civilizaţi în toate naţiunile, după cum există şi ti­căloşi. Mai cred că ma­rea problemă a na­­ţiunii noas­tre e educaţia. Mai pre­cis, foarte slaba ade­renţă a mul­tora dintre noi la valorile si­gure ale ci­vili­za­ţiei: respectul legii, al mo­ra­lei, al culturii, al ştiin­ţelor, al cre­din­ţei reli­gioa­se, al fiecărui seamăn în parte.

- Destul de puţini intelec­tuali au avut curajul să ia ati­tu­dine într-un moment politic atât de tensionat. Cum vă ex­plicaţi lipsa lor de iniţiativă?

- Problema nu e că mulţi in­te­lectuali nu reac­ţio­nează. Unii nu au unde s-o facă în mod vi­zi­bil, dar au semnat lis­te şi petiţii şi au participat la pro­teste, pre­cum cel al pa­pioa­nelor, în fa­voarea ICR. Decon­cer­tant e că mulţi intelectuali, şi nu doar dintre cei de multă vreme com­promişi, au înţeles să sprijine un grup de asalt an­ti­­democratic. Între ei sunt chiar şi lideri ai unor ONG-uri a căror singură menire e să de­­pisteze ameninţările la adre­sa de­mo­craţiei şi-a statului de drept, fraude elec­to­rale etc. Nu vreau să spun că nu exis­tă şi oameni cins­tiţi în­tre ei. Există, toa­tă lumea de­plân­ge poeţi, pro­zatori, istorici, ale că­ror prestaţii la Antene sunt la­­men­tabile. Ei sunt vic­ti­mele pro­pa­gan­dei acestor pos­­turi securis­ti­ce. Dar cei mai mulţi spriji­ni­tori ai noii pu­teri sunt uni­versitari şi oa­meni de cul­tură, care ştiu bine ce fac, ştiu ce e un pla­giat, ştiu ce-nseam­nă să pleci la un eve­ni­ment in­ternaţional, în ciu­­da unui verdict al Curţii Cons­tituţio­na­le, ştiu şi văd bine cum se frau­dea­ză un refe­ren­dum, dar reaua lor credinţă ră­mâne stu­pefiantă. Nu vreau nici să pre­su­pun, mă­car, ce e-n spatele acestei atitudini.

"Mi-e frică, dar sunt decis să merg mai departe şi să scriu ce cred”

- Nu vă simţiţi singur în lupta pe ca­re o duceţi? Nu vă e frică?

- Ba da, mi-e frică. Ştiu ce mă aş­teap­tă. Un scriitor nu are decât propria sa repu­taţie. Voi fi discreditat şi murdărit tot mai mult, aşa cum sunt deja de câţiva ani în­coace. Înainte eram ţinta campaniilor şi ca­­lomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă bi­ne­­cuvântată. Dar nici cei mai înverşu­naţi adver­sari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Or­bitor”. Acesta este eternul meu răs­puns la orice mur­dărire. De asemenea, în ulti­ma vreme am ajuns să mă tem de arestare, de persecuţii politice, am ajuns în punctul de unde totul devine posibil. Numai că sunt de­cis să merg mai departe şi să scriu ce cred, în ciuda acestor strângeri de inimă, uneori greu de suportat. Din fericire, nu sunt singur, am prieteni buni care gândesc ca mine şi pe care-i simt alături.

MIRCEA CĂRTĂRESCU -

Cu Ioana, soţia sa

 


- Simţiţi în jur şi solidaritate, nu doar ură...

- De la Vadim încoace, ura a fost rein­ventată în so­cietatea noastră de Antena 3 şi de secondanţii ei tot mai numeroşi. Foru­murile au preluat mesajul urii şi l-au trans­format în regulă. Ura e azi sentimentul cen­tral în România. Suntem o naţiune scăldată în ură, desfigurată de ură. Ură pentru cine e mai bun decât noi, ură pentru cine gândeşte altfel decât noi, ură pentru cine ajunge mai sus decât noi. Ură direcţionată, intenţionată, instru­men­talizată. Se spune că în infern, cei sfâşiaţi de de­moni se sfâşie şi între ei, ca pedeapsa să le fie deplină. Acolo am ajuns şi noi. Solidaritatea e firavă, deşi s-a văzut re­cent în câteva cazuri. Am menţionat protestul papioanelor, de pildă. Nimeni însă nu trebuie să mizeze pe solidaritate, dacă i se-ntâmplă ceva grav. Mai bine să se bazeze pe puterile proprii.

MIRCEA CĂRTĂRESCU -
 



- Aţi devenit un luptător de linia întâi. Campania continuă în care v-aţi angajat, agitaţia politică, nu vă tulbură zona de linişte a literaturii? Cum rămâne cu detaşarea şi contemplarea poetului?

- S-a scris literatură în vremuri de ciumă, de răz­boa­ie şi-n lagărele de concentrare. S-a scris în dictaturi fanatice şi sângeroase. Se va scrie literatură şi mai de­parte. Eu sunt neliniştit şi speriat în perioada de-acum, dar uite că tocmai în lunile astea, m-am găsit să-ncep prima mea carte importantă de după "Orbitor”. Cum însă e o carte despre ruină şi melancolie, despre sar­copţi şi durere, într-un fel, irespirabilul politicii de azi îmi face bine. Scriu, cumva (ca metaforă de luat cum gra­no salis), cum a scris Thomas Mann "Doktor Faus­tus”, pe când tragedia grotescă a Germaniei naziste era în plină desfăşurare.
Problema mea cu scrisul nu e nici lipsa liniştii, nici a seninătăţii. Eu am scris mereu din pură inspiraţie, sim­ţindu-mă cumva locuit de cineva mult mai inte­li­gent şi mai profund decât sunt eu cu adevărat. Dar lo­catarul ăsta capricios te poate părăsi oricând. Ce te faci atunci, rămas cu bietele tale puteri? Ce lucru vei spune despre tine, pe care să nu-l fi ştiut dinainte? Cum te vei mai putea surprinde şi uimi pe tine însuţi? Răspunsul meu la aceste înspăimântătoare întrebări nu mai poate fi din păcate cel dat adversarilor mei. Nici "Nostalgia”, nici "Levantul”, nici "Orbitor” nu mă apără, nici nu mă con­solează în ochii mei proprii. Trebuie o carte nouă, la fel de bună ca ele, altfel simt că viaţa nu mai merită trăită.

"Când închizi uşa, poezia lumii se revarsă pe fereastră”

- Cum reuşiţi să apăraţi spaţiul iluminat al crea­ţiei, de toate agresiunile zilei? Aveţi metode sau e la voia întâmplării?


- De obicei, închid uşa după mine când mă apuc de scris. E singura mea metodă constantă. Nu e, din pă­cate, prea eficientă, dar simbolic funcţionează. Cafeaua nelipsită de pe masă funcţionează şi ea, tot simbolic. De fapt, am tot felul de ziduri simbolice-n jur, ca noi toţi, şi tot felul de trape împotriva lumii exterioare, cum alţii, în alte locuri, au agăţate deasupra patului plase de prins visele rele. Înseşi pleoapele noastre sunt astfel de ziduri diafane: le-nchizi strâns şi - minune! Demonul a dispărut... Dar când închizi uşa, poezia lumii se re­var­să înăuntru pe fereastră. De fapt, lumea nu e numai stres, frică şi suferinţă. E şi un rezervor de frumuseţe inepuizabilă. Geamurile mele sunt acum, în august, verzi de la vegetaţia căţărată atât de abundent pe casa noas­tră, că abia i se mai zăresc con­tu­rurile.

MIRCEA CĂRTĂRESCU -

La Cambridge, în Anglia

 

Aerul ca­re-mi pătrunde-n odaie şi-mi curge peste paginile ca­ietului unde scriu e verde ca o mare şi sclipeşte la fel, mă­runt, din valuri. Nu mă izolez de exterior, închizân­du-mă-n birou, mai curând filtrez noxele lumii şi las înăuntru lichidul cefalo-rahidian al luminii pure.

- Care sunt lucrurile în care mai credeţi în­că, cele care vă dau forţă să mergeţi mai departe?

- Dragostea, bunătatea, fericirea, prie­tenia, can­doarea, înţelepciunea... credinţa... puterea de-a admi­ra... raţiunea... cinstea... Cred în mul­te lucruri, în toa­te valorile care fac din noi oameni adevăraţi şi care-au rămas neschim­ba­te de la începuturile civilizaţiei. Sunt valorile care luptă cu natura noastră de fiare, într-o bă­tălie etern inegală, cele care pierd toate luptele, dar care câştigă fiecare război, căci, aşa cum în basme, cel mai slab câştigă mereu, natura noastră slabă învinge forţa brută din noi, prin tenacitate şi toleranţă. Aparent, toţi ticăloşii lumii triumfă şi se caţără tot mai sus. Vezi pes­te tot miliardari analfabeţi, delatori şefi de partide, fe­mei rău famate stăpâne pe imperii financiare. Dar lu­mea stă, de fapt, pe umerii celor fără putere şi fără nu­me, oamenii cinstiţi care n-ar pune mâna pe un fir de aţă ce nu le aparţine.

"O fântână în mare”

- Domnule Cărtărescu, mai ţineţi minte cum a pătruns poezia în viaţa dvs.? A fost joc, întâmplare, predestinare?

- Pentru mine, de fapt, scrisul de literatură e o fân­tână în mare. Prin literatură capeţi acces la o fâşie foar­te îngustă din tine şi din lumea înconjurătoare (dacă astea două nu sunt unul şi acelaşi lucru). În ultimii ani, m-am interesat mult mai mult de ştiinţe şi de filozofie decât de fic­ţiune. Numai că în toate domeniile astea, eu caut numai poezia originară. Restul nu mă intere­sea­ză. Chiar şi-n ce scriu eu în­sumi dispreţuiesc tot ce nu e poezie: cons­trucţie, personaje, descripţii, dialo­guri. Eu nu sunt prozator, sunt poet şi tot ce-am scris e po­ezie. Am început să scriu "ro­mane” pe la nouă ani şi "poezii” la 14. Pri­mul poem pe care l-am publicat în vo­lum l-am scris la 20 de ani, se numea "Că­derea” şi era o mare întreţesere de citate cul­turale, pe schema co­borârii, în spirală, din paradis către in­fern. Absolut tot ce-am scris apoi provine, într-un fel sau altul, din acest po­em ar­hetipal. Scriu şi jurnal, de la 17 ani: am pu­bli­cat ulti­mii 21 de ani din el în trei vo­lume, dar şi restul e interesant. Aco­lo, în pagi­nile de jurnal, se vede cât de mult e biografic tot ce scriu, şi cât de multă in­flu­enţă are scrisul meu asupra vieţii mele de fiecare zi. Şti­am, de la 16 ani, că voi scrie poezie, că voi fi poet şi ni­mic alt­ceva. Şi, într-adevăr, n-am fost nimic altceva vreo­da­tă: n-am avut funcţii sau demni­tăţi, şi chiar ca univer­sitar, m-am ocu­pat aproape numai cu pre­darea poeziei.

- Care sunt cele mai vechi amintiri legate de scris şi literatură?

- Două mari cărţi de aven­turi, "Contele de Mon­te-Cris­to” şi "Toate pânzele sus!”, au fost printre mo­toa­rele iniţiale care mi-au îm­pins imaginaţia înainte. Le-am citit de zeci de ori, până le-am făcut praf. Nu sunt genul erudit sau învăţat, n-am stat prin biblioteci. Am citit numai ce m-a inte­re­sat cu adevărat şi ceea ce se potrivea cu cărţile la care scriam. Într-un fel, toate cărţile mele au venit la timp: poezia în adolescenţă şi-n facultate, romanele du­pă aceea, până la 40 de ani, şi apoi, mai ales filo­zo­fia şi cărţile ştiinţifice. După 50 de ani, am citit in­tens Biblia, din care avusesem lecturi consistente şi un de­ce­niu înainte, dar şi scrieri care ţin de filozofia con­şti­inţei.

- Aveţi un fiu, Gabriel. Recunoaşteţi în el ceva din gena dvs. poetică?

- Gabriel e prietenul meu cel mai bun, avem dis­cu­ţii fermecătoare împreună. Seamănă mult cu mine, de când aveam şi eu 9 ani, mă recunosc în el, dar sunt foarte înveselit de trăsăturile lui care-mi sunt străine. E un băiat de treabă, foarte stăpân pe tot ce înseamnă device electronic, de la computere la iPad şi iPhone, pe care se joacă la nesfârşit, jocuri de simulare şi cons­truit, non-violente. Cărţile au fost mereu obiecte cam exo­tice pentru el, ca pentru tot clanul lor de mici mu­tanţi, dar vara asta a citit intens câteva cărticele şi chiar i-au plăcut, ceea ce m-a făcut să cred că mai sunt spe­ranţe.

"E o minune că o am pe Ioana”

- Sunteţi soţ şi tată, un familist. Aţi ales liniştea că­minului, în locul tra­iu­lui boem, pe care l-au îm­bră­ţişat mulţi dintre co­le­gii dvs de generaţie. Cât de importantă a fost op­ţiu­nea aceasta pentru dvs.? V-aţi dorit-o de tânăr?

MIRCEA CĂRTĂRESCU -

Profesor...

 


- La drept vorbind, eram deja în facultate, şi tot nu credeam c-o să am o prietenă vreodată. Am rămas şi azi la fel de timid cu femeile, în ciuda reputaţiei pe care mi-a adus-o "De ce iubim femeile”. Mi-e greu şi acum să cred că sunt căsătorit, că am o familie, copii... Ca şi lui Kafka, a avea o familie mi se pare cea mai mare realizare la care poate ajunge un om. Dacă mă simt mândru de ceva pe lume, nu e de scrisul meu, ci de faptul că am această familie. E o minu­ne, pentru mi­ne, că am alături o fe­me­­ie ca Ioana. Când ve­nea la ce­na­clul pe ca­re-l con­duceam, la fa­cul­tate, acum vreo 15 ani, îmi spu­­neam me­reu în si­ne, oftând: "Nu e de na­sul meu..." şi o evitam cât pu­team, ca să nu mai simt inu­tila strân­gere de inimă de câte ori o vedeam. Acum sun­­tem îm­pre­­ună de ani de zi­­le, avem şi un co­pil bun şi iu­bi­tor... Ioa­na a avut mult de su­ferit pen­tru că e soţia mea. Toţi adversarii mei îşi re­var­să ura şi asu­pra ei. I s-au atribuit versuri obscene, ca­re nu-i apar­­ţin, ei, care e o fiinţă credin­cioa­să şi de­centă, ce n-a scris ni­ciodată un cu­vânt urât. S-au scris cronici nedrepte despre căr­ţile ei, de către aceiaşi critici care scriu la fel şi despre mine. Dar mizeriile trec şi scrisul rămâne.

- Până la urmă, literatura se naş­te din linişte sau din tumultul vie­ţii? Ce aţi câştigat şi ce aţi pier­dut trăind o viaţă adevărată de fa­milie?

- Literatura se naşte din puterea unei minţi. Poţi trăi într-o coajă de nucă şi să te simţi stăpânul univer­sului, spunea cineva. Eu nu scriu despre lumea socială, despre divorţuri şi societăţi transnaţionale. Scriu des­pre mine. Aş scrie la fel dacă aş fi singur. Doar că nu cred că aş fi supravieţuit singur până la vârsta asta. A fi căsătorit înseamnă un confort, o stabilitate şi un spri­jin care ajută chiar şi la bunăstarea fizică, nu mai vor­besc de cea sufletească. Eu sunt un om neconfrun­ta­ţio­nal, mulţumit dacă e lăsat în pace, iubitor de sin­gu­rătate, dar şi de prieteni, aşa că am avut mereu nevoie lângă mine de o femeie calmă, care să-mi semene. Nu am probleme să scriu lângă Ioana şi Gabriel.

"Aştept cu bagajele făcute în gând”

- Vă mai simţiţi acasă în România? Care sunt bucuriile româneşti ale lui Mircea Cărtărescu?

MIRCEA CĂRTĂRESCU -

Autografe pe cărţi

 

- Mă simt bine în cartierul meu plin de verdeaţă, departe de asfalt, tramvaie şi blocuri. Am călătorit mult prin România în ultimii ani, am făcut o pasiune pentru nordul Transilvaniei, de unde e Ioana, şi unde poate, odată, ne vom stabili cu toţii... Ce să zic? Îmi pare rău că am prins vremuri atât de urâte, cu oameni atât de în­grozitori, dar ce contează, sunt cei dragi, de lângă noi. Restul e secundar, oricât de stresant ar fi. Acasă pentru mine înseamnă în România, şi nu va fi niciodată altfel, oriunde aş fi silit să emigrez.

- Vă bate câteodată gândul acesta?

- Uneori mă bate gândul ăsta, într-ade­văr, cât se poate de serios. Mai ales de două luni încoace. Peste tot am prieteni care s-au anunţat gata să mă primească cu braţele des­chise şi să mă ajute cât pot. Dar nu voi ple­ca decât silit: dacă voi fi persecutat, în cadrul unui stat autoritar, dacă nu voi mai avea în­cotro. Dacă liber­tatea de exprimare va fi re­strânsă şi dacă vor începe răzbunările po­li­ti­ce. Sper totuşi să nu se-ntâmple asta, să a­vem toţi înţelepciunea să ne opunem acestui curs. Deo­camdată aştept, ca atâţia alţii, cu bagajele făcute în gând. Sper să nu mi le fac de-ade­văratelea vreodată, căci va fi fără întoarcere.

 

 

http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu...

Știri Atheneum: