Plecat la doar 10 ani în „cetatea lui Hermann”, adică în Sibiul pe care îl va evoca
[[wysiwyg_imageupload:357:height=227,width=302]]
neîncetat de-a lungul vieţii, pentru a urma liceul, Cioran a luat cu impetuozitate în piept o lume de care va fi veşnic fascinat şi pe care nu va pregeta să o atace în valorile ei considerate fundamentale.
Născut, aşadar, pe 8 aprilie 1911 la Răşinari, într-un „sat de oieri şi pădurari”, Emil Cioran avea să se desprindă la o vârstă fragedă de locurile natale pe care mai târziu avea să le idealizeze cumva, în stilul propriu, prin formula „acest blestemat, acest splendid Răşinari”. Fiu al preotului ortodox al satului, Emilian Cioran, şi al Elvirei (Comaniciu) Cioran, viitorul scriitor este înscris, în 1921, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Familia îl va urma trei ani mai târziu, tatăl fiind numit protopop al oraşului sau „consilier metropolitan”. Începe de timpuriu, la 15 ani, intense lecturi filosofice, dintre numele des studiate distingându-se cel al filosofului german Friedrich Nietzsche, idolul său din tinereţe.
Insomniile unui demon
Adolescenţa îi este marcată de o experienţă teribilă, care-i provoacă îndelungate crize de insomnie. La 17 ani este obsedat de ideea morţii, fapt care îl urmăreşte în permanenţă, transformându-i definitiv atât felul de a fi, cât şi viziunea asupra lumii. „Am o senzaţie ciudată când mă gândesc că am devenit la această vârstă specialist în problema morţii”, notează Cioran la 22 de ani, în cartea sa de debut, „Pe culmile disperării”. Absolvă în 1932 Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, luându-şi licenţa în specialitatea „filosofie”, obţinând „cinci bile albe” cu menţiunea „magna cum laudae”. Mai târziu, în 1937, sub pretextul elaborării tezei de doctorat, obţine o bursă din partea Institutului Francez din Bucureşti şi pleacă la Paris.
Aventura pariziană: recunoaştere şi premii refuzate
Până la stabilirea definitivă pe Rue de l’Odeon 21, în Cartierul Latin din Paris, viaţa lui Cioran se consumă sub semnul provizoratului, în camere ieftine din hoteluri situate în acelaşi perimetru al cunoscutului cartier. După război, în 1947, face o alegere care îi va schimba practic destinul: începe să scrie în limba franceză. Doi ani mai târziu îi apare la Editura Gallimard cartea care îi va aduce celebritatea - „Precis de decomposition” (Tratat de descompunere), pentru care, un an mai târziu, va fi recompensat cu prestigiosul premiu Rivarol. A fost primul şi ultimul premiu pe care îl va accepta. A mai primit de-a lungul vieţii şi alte distincţii, precum premiile Combat, Sainte-Beuve sau Roger Nimier, însă, în ciuda faptului că uneori acestea constau în sume importante, le-a refuzat rând pe rând. Într-o scrisoare datată 8 iunie 1977 şi adresată fratelui său Aurel, după ce refuzase premiul Roger Nimier, Emil Cioran spune, succint: „Chiar azi am refuzat un premiu literar! Fără onoruri!”.
Păcatele tinereţii: Garda de Fier
La aproape un an de la terminarea facultăţii, Cioran pleacă în Germania, la Berlin, cu o bursă a Fundaţiei Humboldt. Este anul 1933, hotărâtor pentru o Germanie inflamată de ideile naţional-socialismului şi de halucinanta ascensiune a lui Hitler în fruntea statului. Asistă la manifestaţiile şi la paradele militare, spectacolul provocându-i meditaţii care, când va reveni în ţară, îi vor schimba modul de a vedea lucrurile. Mai târziu, în 1935, aflat în ţară, vede în Garda de Fier şi în liderul ei, Corneliu Zelea Codreanu, promisiuni pentru o lume nouă. „Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată. […] Într-o naţie de slugi, el a introdus onoarea, şi într-o turmă fără vertebre, orgoliul.” După război, renegându-şi excesele tinereţii, Cioran îi scrie fratelui său Aurel: „Eu am devenit imun la orice, la fostele credinţe şi la orice credinţă viitoare.”
Manuscrisele lui Cioran, evaluate la un milion de euro
Moartea lui Cioran, survenită pe 20 iunie 1995, a pus problema prezervării manuscriselor aflate în Rue de l’Odeon. Prietena de o viaţă şi legatara testamentară Simone Boue intenţionează să doneze manuscrisele lui Cioran Cancelariei Universităţii din Paris, însă nu-şi mai poate duce la bun sfârşit demersurile deoarece se stinge în mod neaşteptat în 1997, fiind victima unui tragic accident. Ulterior, fratele lui Simone Boue reafirmă dorinţa surorii sale şi, ca urmare a acestui fapt, se constituie o comisie formată dintr-un notar şi mai mulţi specialişti pentru a inventaria apartamentul şi pivniţa din imobil. În mod surprinzător, în pivniţă inventarul este făcut superficial şi, în februarie 1998, Simone Baulez, angajată să golească complet apartamentul şi pivniţa, descoperă 37 de caiete ale lui Cioran, inclusiv un jurnal inedit. A urmat un proces în urma căruia descoperitoarea a fost considerată proprietara de drept a manuscriselor care, în prezent, se estimează că ar valora, ca o ironie, fabuloasa sumă de un milion de euro.
„Eu n-am spus niciodată că trebuie să te sinucizi; am spus că singura modalitate sigură de a suporta viaţa este ideea sinuciderii”, Emil Cioran
Sursa: Gabriel Liiceanu, „Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran/Apocalipsa după Cioran”, Editura Humanitas 1995
Comentarii