Zilele Babelor

Perioada dintre 1 şi 9 (12) martie este cunoscută la români sub denumirea de Zilele Babei Dochia sau Zilele Babelor. Între aceste zile există unele „specializate”. Astfel, pe 1 martie se ţine Baba de primăvară sau Baba semănatului, pe 2 martie era Baba de vară sau Baba muncii de vară, în vreme ce ziua de 3 martie era consacrată prin tradiţie Babei de toamnă sau a culesului. Se credea că aşa cum vor fi cele trei zile aşa urmau să fie şi cele trei anotimpuri.

Vom încerca să aflăm dacă există vreo legătură între Baba Dochia şi obiceiul purtării mărţişorului, marţului sau mărţiguşului. Se spune că tare demult trăia pe pământ o babă foarte urâtă şi foarte rea. Într-o zi, baba şi-a trimis nora să prefacă lâna albă în lână neagră; într-o altă zi, să-i aducă fragi copţi, deşi încă nu se terminase luna lui Făurar, şi câte şi mai câte nu-i cerea hârca bietei fete. De fiecare dată însă nora reuşea imposibilul, fiind ajutată ba de Dumnezeu, ba de Sfântul Petru, ba de un flăcău frumos, numit Martie. Văzând cum stau lucru­rile, amăgită şi de un Soare arzător, Baba Dochia, „Înrăită şi de iarnă obosită, / Vru să suie-n plai / Ca-n luna lui mai!” Nu a uitat să-şi ia cu ea oile, dar şi nelipsitele nouă (sau 12) cojoace; potrivit legendei, „umblând cu oile prin pădure, (baba) torcea lână din furcă şi găsind o para (ban vechi, de origine turcească) i-a făcut o bortă, legând-o cu un fir de lână... De atunci s-a lăţit obiceiul mărţişorului!” Finalul legen­dei, cu transfor­marea babei în stană de piatră din cauza îndărătniciei ei, este arhicunoscut. Trebuie precizat însă că această legendă prezintă, în plan simbolic, opoziţia mitică dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură, dintre întuneric şi lumină, legenda folosindu-se de un conflict mult mai evident, anume acela dintre soacră şi noră.

Ziua Babei Dochia trebuia să fie ţinută, numai torsul, prin unele locuri, fiind permis. Prin alte locuri, era strict interzisă şi această treabă de teama ca nu cumva „peste vară puii să se înece în treucă”. Unele femei credeau că fierbând bostan alb şi dându-l de pomană de sufletul Dochiei mai puteau munci şi altceva. Fetele mari care nu-şi doreau soacre rele se sileau din răsputeri să nu muncească deloc pe 1 martie. Oricum, motivaţia celor care nu lucrau în această zi era aceea că altfel Baba Dochia s-ar fi mâniat şi mai tare, scuturându-şi cojoacele vreme de nouă (sau 12) zile la rând!

 

Mărţişoare de 8000 de ani

Aşadar, sub chipul soacrei Dochia ar trebui să vedem Anul Vechi sau Marea Zeiţă a Pământului, o divinitate arhaică stăpână a elementelor naturii, învinsă de Anul Nou, reprezentat de o noră plină de vitalitate, asemenea noului anotimp. Datorită acestei lupte înverşunate, perioada de la începutul lunii martie era socotită una încărcată de sacralitate negativă, acum dezlănţuindu-se energii nefaste, de care, în mare parte, e vinovat ... Soarele primăvăratec. Bineînţeles, acţiunea Soarelui era resimţită în special de cei tineri. De aceea, aceştia trebuiau protejaţi, apărarea cea mai eficientă fiind aceea oferită de ... mărţişor. În această ipostază, mărţişorul contracara, se spune, funcţia distructivă a Soarelui alb de primăvară (închipuit de un bănuţ de argint!), orbitor şi rece.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei (în judeţul Mehedinţi), au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul datând de acum circa 8000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb şi roşu erau purtate la gât. Documentar, în spaţiul românesc mărţişorul a fost atestat pentru prima oară în prima parte a veacului al XIX-lea într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu.

În multe zone ale ţării, mărţişorul nu se punea la 1 martie, ci atunci când apărea pe bolta cerească Craiul Nou (luna nouă). Mărţişorul tradiţional nu era altceva decât un fir compus din alte două fire răsucite, culorile iniţiale fiind albul şi negrul, apoi albul şi albastrul şi, mai târziu, albul şi roşu. Adesea, de acest fir împletit se agăţa o monedă găurită de argint, aur sau aramă, în acest chip mărţişorul fiind pus de părinţi copiilor spre a fi apăraţi de bolile pe care le aduce primăvara. Aşadar, mărţişorul a fost iniţial o amuletă, un talisman, puterea lui regăsindu-se mai ales în firele răsucite, care, se crede, apărau de duhurile rele, strămoşii noştri crezând cu tărie în protecţia oferită de firele împletite şi de noduri; pe de altă parte, firele simbolizau funia anului, cu iarna şi vara îngemănate.

Se pare că pe vremuri, cel puţin în Moldova centrală şi de nord, mărţişorul a fost purtat şi de către flăcăi (pus de către fetele mari!), bărbaţi şi femei măritate, ba chiar şi de către bătrâni şi bătrâne. În ultimele secole, mărţişorul a fost purtat de fetele mari şi nevestele tinere pentru a fi sănătoase şi curate ca argintul, albe şi rumene ca florile şi pentru a nu le pârli Soarele de primăvară, crezându-se că „Cine poartă mărţi­şoare, / Nu mai e pârlit de soare!” Însă, pe vremuri, mărţi­şorul era pus în locuri sensibile ale corpului, la băieţi acestea fiind încheieturile mâinilor şi picioarelor, iar la fetiţe şi la fetele mari în special gâtul. Obiceiul cerea ca mărţişorul să fie pus de mame înainte de răsăritul Soarelui sau măcar o dată cu înroşirea lui. Era purtat obligatoriu cel puţin nouă zile sau până la apariţia pe cer a lunii pline sau până la venirea berzelor sau până la înflorirea unor pomi sau, cel mai târziu, până la Rusalii. Lascoatere, firele erau puse pe ramurile înflorite ale unui copac, cu bănuţii găuriţi cumpărându-se caş proaspăt, pâine albă şi vin roşu, mai ales fetele crezând că se vor face albe ca şi caşul şi rumene ca vinul. Oricum, mărţişorul, în opinia tuturor, aducea noroc celui care îl purta cu demnitate.

Cum se aleg Babele?

Zilele începutului de martie ne amintesc de Anul Nou serbat primăvara, românii făcând acest lucru până în veacul al XVII-lea. Uneori, primele patru zile închipuiau cele patru anotimpuri, după cum era vremea acum aşa urmând a fi şi anotimpul respectiv. Dacă pe 1 martie era timp frumos, toată primă­vara va fi la fel, ploaia din această zi anunţând un an îmbelşugat. Mai amintim şi faptul că uşile şi ferestrele ar trebui lăsate larg deschise acum pentru a intra aerul de primăvară, iar cei care nu vor să aibă purici peste an trebuie să mănânce multă urzică.

Ca la orice început, se poate prevesti ceea ce va urma. Astfel, înainte de 1 martie, îndeosebi femeile îşi aleg o zi din cele nouă. După cum era vremea în ziua respectivă, aşa urma să fie şi traiul lor. Alteori, în acelaşi mod, aflau flăcăii cum avea să le fie nevasta. Aşadar, în legenda Babei Dochia îşi are originea şi obiceiul de a ne alege câte o „babă” începând de la  1 şi până la 9 martie. Babele se fixează dinainte, ţinând cont, cel mai adesea, de două criterii. Fie îţi alegi baba la întâmplare, fie în funcţie de data naşterii. Asta înseamnă că dacă eşti născut pe 3 ale oricărei luni, baba ta va fi pe 3 martie, însă, dacă eşti născut pe 18, baba ta va fi pe 9. De ce? Fiindcă aduni 8 cu 1 şi dă 9. Dacă eşti, de exemplu, născut pe 28, aduni 2 cu 8 şi dă 10; apoi mai aduni încă o dată 1 cu 0 şi dă 1. Deci, baba ta este pe 1 martie, chiar de Mărţişor! În funcţie de cum va fi ziua respectivă se crede ca aşa va fi şi anul în curs pentru tine. În funcţie de starea vremii se va constata dacă vei avea parte de un an „frumos, urât sau norocos”. Alţii spun că ziua cu pricină ne „descrie” inclusiv pe noi ca persoane. O vreme urâtă sau mohorâtă vorbeşte despre o persoană tristă sau rece. Dacă afară este vijelie se spune că persoana respectivă este rea, iar dacă vremea este frumoasă şi afară este cald şi soare, înseamnă că persoana a cărei babă este în acea zi are un suflet bun.

În final, mai precizăm că originea acestei sărbători ar fi, după unii etnologi, romană, iar după alţii traco-dacă. Întâlnită numai în sud-estul Europei şi în Italia, sărbătoarea are ca punct de plecare străvechi practici rituale, făcând parte dintr-un scenariu amplu şi complex care urmărea înnoirea anului primăvara, la naşterea şi moartea simbolică a Babei Dochia, întruchipare a Marii Zeiţe a Pământului.

 

Știri Atheneum: