Bulevardul

Încrucişarea pe care o face, azi, Bulevardul cu Calea Victoriei ne pare atât de firească, cadrilul maşinilor, tramvaielor şi pietonilor, sub supravegherea agenţilor de circulaţie şi luminile schimbătoare ale „stopului”, atât de zilnic, încât foarte cu greu ne putem închipui că a fost un timp când, pe locul unde azi îl taie Bulevardul, Podul Mogoşoaiei se cobora agale înspre Dâmboviţa, între un zid lung care împrejmuia, la stânga, curtea casei Grecianu şi între clădirile hanului Sărindar care, la dreapta mergea până la casele lui Colfescu, pe locul cărora şi-a ridicat Herdan Hotelul.

Primul crâmpei al Bulevardului s-a croit la 1857 între Podul Mogoşoaia şi strada Colţei, cu gândul de a face o esplanadă pentru noua Academie, Universitatea de azi, care a fost ridicată, câţiva ani înainte, pe locul fostei Mănăstiri Sf. Sava. În vremea aceea, Academia era, cu turnul Colţei, singurul monument demn de văzut în Bucureşti. Împrejurul ei, în faţa ei, din nenorocire, erau numai şandramale şi bălării. Unde e azi Trocadero şi Palatul Societăţii Generala era o băltoacă unde se afundau bivoli căruţaşilor de la bina. Cât a oftat bietul Ulysse de Marsillac, francezul atât de biruitor al lucrurilor de la noi, şi despre care voi mai spune, după curăţirea şi înfrumuseţarea locurilor acelea. Cel puţin, cerea dânsul, să fie silit domnul Grecianu să-şi facă ulucă în împrejurul curţii, şi să nu se dărâme căsuţa în care se aşezase fotograful Szatmary – unde este azi chioşcul de ziare pe trotuarul de sud -, că tot mai bine arată magherniţa curăţică decât un maidan cu bălării, şi să puie Primăria câteva bănci pe noul bulevard – ar putea fi luate din Cişmigiu – ca să nu mai stea oamenii toată ziua tolăniţi pe treptele Academiei... Dar anii trecură şi, la 1870, locul din faţa Universităţii tot sălbatic şi neîngrijit rămăsese. Ce e drept, se plantează câţiva pomi de o parte şi de alta, dar nestropiţi, se uscau, unul după altul.

În 1872, scrie Frederic Dame, în faţa Universităţii, între strada Colţei şi strada Academiei, era un câmp deschis; în mijlocul câmpului, un fel de acoperiş din scânduri, aproape lipit pământului, arăta locul unde fusese biserica Sf. Sava; la stânga, proptite de zidul grădinii prinţului Şuţu, două căsuţe ţărăneşti, în faţa cărora femeile veneau seara să stea de vorbă, torcând, pe când găinile ciuguleau împrejurul lor şi o bivoliţă păştea, liniştit, iarba înaltă. La dreapta, unde era până mai ieri squarul care înconjura statuia lui Lazăr, creştea porumbul.

Netulburat de realităţile prezentului, Marsillac însă, perseverent, îşi duce mai departe visul unui bulevard larg, frumos, care să fie o podoabă a oraşului. Şi în „Jurnal de Bucarest” din 1872 propune ca pe partea rămasă liberă, cea din faţa Universităţii, să se construiască un subteran mare, din Podul Mogoşoaiei până în strada Colţea. Tunelul acesta, luminat puternic cu globuri felurit colorate, să cuprindă tot ce poate folosi desfătării ochiului şi minţii, aquarium cu toate vietăţile mărilor, peşteri cu stalactite şi stalagmite, cascade luminoase şi pivniţe boltite, calde iarna, răcoroase vara, în care să se aşeze birturi şi berării... Deasupra subteranului, şi pe toată lungimea lui, să se ridice, pe coloane subţiri, un acoperiş înalt, din fier şi sticlă, care să se poată deschide după anotimpuri şi, sub această boltă străvezie, vedea o grădină minunată, cu bazine şi pavilioane şi izvoare şerpuind printre flori, iar, în grădină, teatru de comedii şi vodeviluri, parchet de dans, chioşc de muzică, restaurante, săli de lectură...

Proiectul lui Marsillac n-a fost însă pe placul tuturor; în „Românul”, profesorul G. Ştefănescu se supără foc, arătând că proiectul Marsillac ar fi o profanare a ştiinţei şi a filosofiei, al căror azil este Academia, care nu poate tolera, în faţa ei, scene de vodevil şi săli de dans. Şi astfel că, până mult mai târziu, în faţa Universităţii nu era decât tot un lung şir de şandramale, înalte cât omul, dintre care cea mai renumită era iaurtgeria lui Hagi Stanof, un bulgar vestit pentru iaurtul şi cataifurile sale.

Dar dragostea lui Marsillac pentru oraşul ce-l adoptase rămăsese aceeaşi, neţărmurită, şi fiindcă pe la 1872 Primăria proiectase prelungirea bulevardului Academiei dincolo de Podul Mogoşoaiei, spre Cotroceni, el, atât de bogat în proiecte, propune: Bulevard să nu se croiască. În schimb, locul din faţa bisericii Sărindar, unde e azi „parcul” automobilelor şi terasa Cercului Militar, să fie nivelat, iar biserica să rămâie în mijlocul unei mari pieţe pătrate, înconjurată de arcade în genul procuraţiilor sau galeriilor de la Palais Royas )Royal?). Piaţa astfel creată ar fi mărginită la răsărit de Podul Mogoşoaiei, la miazănoapte de casa Prinţului Miloş Obrenovici, azi imobilul din colţ al Societăţii Generala, la miazăzi hotelul Herdan şi, la apus  aşezată pe macheta zidului de susţinere. De pe această terasă, care va avea o privelişte minunată spre Cişmigiu şi Cotroceni, va coborî o scară monumentală cu două rampe, între care într-o grotă scorburoasă, o cascadă va cădea într-un bazin la poalele terasei, unde va fi aşezată o altă piaţă, mărginită de grădina Oteteleşteanu, grădina Cişmigiu şi grădina Poliţiei, care pe atunci se întindea cam până la actualul Minister al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului sau Transporturilor, cum consideraţi că ar fi mai corect... ţinând totuşi cont dragi cititori că e situat în Palatul CFR... Astfel vor avea Bucureştii două pieţe, minunat suprapuse, şi o împreunare arhitecturală, într-adevăr monumentală...

Dar de o prelungire a Bulevardului nu vrea să auză Marsillac cu nici un preţ. „Cum de nu-şi dă nimeni seama - scrie dânsul - că hotelul Herdan, aşezat de-a curmezişul aşa cum este” - cotul pe care-l face Bulevardul la încrucişare cu Podul Mogoşoaiei nu i l-a iertat Ullyse de Marsillac niciodată - „se va împotrivi pe veci la trasarea unui bulevard în dreapta prelungirea acelui existent?” „Cum de nu înţelege nimeni că noua arteră e sortită să rămâie pustie? Nimeni nu va fi destul de nebun, dat fiind că terenul e atât de mlăştinos, să-şi bage banii în temelii mai scumpe ca toată casa. Această cale pustie nu va avea deci alt scop decât să ducă pe câţiva rari trecători în strada care merge de-a lungul Cişmigiului; căci, de acolo înainte, vor putea edilii să croiască o cale cât de largă vor pofti, niciodată n-o să izbutească să aducă viaţă în acele părţi. Sortit singurătăţii, va fi doar o fantomă de bulevard între fantome de case...”.

Ullyse de Marsillac a prevăzut multe. A prevăzut că o dată vor fi Bucureştii pavaţi în întregime, că toate străzile vor fi luminate, că oraşul va ajunge capitala cea mai populară a Răsăritului; a prorocit chiar, într-o zi de inspiraţie, că bucureştenii vor putea merge, odată, până la un câmp apropiat unde maşini zburătoare îi vor duce în câteva ore la Viena, Roma, sau Paris... dar viitorul Bulevardului Elisabeta nu l-a ghicit. „Câţiva rari trecători”...”fantomă de bulevard”...! de-ar putea învia bătrânul numai un sfert de ceas, oricând, în orice zi din săptămână, lucrătoare sau zi de sărbătoare, iarna sau vara, pe ploaie sau pe soare, şi să vadă ce-i pe bulevardul sortit de dânsul pustietăţii, să vază turma, cum se mişcă încet, încet, din lipsă de loc să-şi pună picioarele, cum se mişcă fără scop, fără gând, fără odihnă... Răsar ghioceii, înfloreşte liliacul, îmbălsămează teiul, cântă păsările, se scutură macii, se ofilesc bujorii, cad frunzele, ce ştie turma? Zi după zi, an după an, coboară Bulevardul, la Brezoianu face stânga împrejur, coboară iar Calea Victoriei, suie iar pe bulevard, se opreşte iar la Brezoianu. Până aici, atât am avut de spus şi vă las pe voi să cugetaţi în linişte, pentru că pe Bulevard e: lume multă, oameni puţini...  

Rodica Elena LUPU