Nenea Iancu la 155 de ani

Nenea Iancu la 155 de ani

„Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!”

„Curat murdar !“

I. L. CaragialeA intrat deja în limbajul nostru de toată ziua, că dacă ar mai trăi nenea Iancu... nu s-ar minuna prea tare de ceea ce ar vedea. Personajele lui au rămas de aceeaşi actualitate, ca şi cum timpul nu s-ar fi mişcat din vremurile când au ieşit de sub pana marelui dramaturg pământean care a fost Ion Luca Caragiale. Poliţaiul însărcinat cu pavoazarea care numără de 2-3 ori aceleaşi steaguri ca să îi iasă la numărătoare şi cele furate, coana Joiţica ce sprijină opoziţia pentru a-şi salva reputaţia precară, politicienii care se pupă în piaţa mare pentru a da iluzia unei colaborări înfloritoare spre binele patriei, cetăţeanul care citeşte gazetele pentru că ziariştii atacă puterea cu motiv sau fără, de dragul cifrelor de vânzare, elevul repetent salvat de o mătuşă înţelegătoare, care pune în mişcare mecanismul înlănţuit al relaţiilor cât şi al slăbiciunilor şantajabile.

Nu pare să se fi schimbat prea multe de atunci. Căutăm mereu alte motive, mai moderne, mai adaptate la uniunea europeană, dar care oglindesc în fapt cam aceleaşi însuşiri ce ne pasc dintr-o generaţie spre alta, fără a reuşi să vindecăm apucăturile de care plângem şi râdem deopotrivă.

Degetul arătător al lui nenea Iancu stă aţintit spre noi de mai bine de un secol, căci s-a născut la 30 ianuarie 1852 într-un sat cu nume profetic: Haimanale, din judeţul Prahova, care din 1952, de când Caragiale ar fi împlinit 100 de ani, îi poartă cu mândrie şi numele.

Ion Luca s-a născut într-o familie cu o mare dragoste pentru teatru cultivată de cei trei fraţi ai tatălui său:, Iorgu, Luca şi Costache, oameni de teatru şi actori recunoscuţi pentru dorinţa lor de a crea un teatru naţional cu repertoriu românesc.

Debutul literar şi-l face în revista „Ghimpele“ la vârsta de 21 de ani, dar cu numele întreg semnează, pentru prima oară, în “Revista Contemporană”, poemul Versuri.

În anii aceia se împrieteneşte cu Mihail Eminescu care îi propune să colaboreze la revista „Timpul“, unde rămâne pînă în 1881. Recunoaşterea în cercul literar al “Junimii”, visul fiecărui aspirant către literatură, i-o aduce traducerea  unei piese franceze în versuri “Roma învinsă” de D. Parodi.

Perioada 1878-1890 este a marilor creaţii dramatice ale lui I.L.Caragiale, şi a articolelor acide din “România literară” împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru, criticând actorii şi directorii care montau piesele fără să respecte adevărul istoric.

În anul 1879, ianuarie, i se joacă pe scenă prima comedie “O noapte furtunoasă”, iar câţiva ani mai târziu pe 13 noiembrie 1884 în prezenţa reginei Elisabeta, are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti prima reprezentaţie a piesei “O scrisoare pierdută”, capodoperă a teatrului românesc, înregistrând un succes extraordinar.

În anul 1885 se naşte fiul său, Mateiu Caragiale, care va scrie mai târziu unul din cele mai frumoase romane din literatura română “Craii de Curtea-Veche”. În acelaşi an I.L.Caragiale scrie încă o comedie din viaţa micii burghezii, “D-ale carnavalului”, fluierată la premieră şi apoi drama “Năpasta” în 1890.

În 1892 publică un volum de proză cuprinzând nuvelele “Păcat” şi “O făclie de paşti”, dovedind cu aceste două scrieri marele său talent de prozator.

Iată ce scria Eugen Ionescu în “Portretul lui Caragiale 1852-1912” despre opera marelui dramaturg:

“Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. [...] Personajele sale sunt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. [...] Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee, )« de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenţa », se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt cele mai josnice din literatura universală.”

La 9 iunie 1912,  I.L. Caragiale moare subit la Berlin, iar rămăşiţele pământeşti sunt aduse la Bucureşti unde îşi găsesc liniştea, nu departe de Mihail Eminescu, în cimitirul Bellu.

Vă prezentăm câteva poezii ale scriitorului care au meritul de a fi aproape necunoscute.  

 

Copilului - lui Amor sau Eros

 

Umbli hoinărind prin lume

ca un orb, la ochi legat,

Şi de câtă vreme-acuma

pe la mine n-ai mai dat !

Prăpădeşti tu de pomană

preţioasele-ţi săgeţi,

Să te-alegi cu hulă numa

de l-atâţi ingraţi poeţi ...

Te-am vorbit eu rău vreodată ?

vinovat cu ce ţi-am fost?

De mă horopseşti uitării,

tu, copil frumos şi prost ?

A ! de-ai şti cum mângâi încă

urmele unde-ai rănit !

Cu ce dor mi-aduc aminte

cât atunci am pătimit !

Vino, crudule, cu pieptul

gata dezvelit te-aştept ;

Nu cu una, da cu două!

săgetează drept în piept !

Şi pe maică-ta zeiţă,

jur că n-am să te hulesc :

Mai omoară-mă odată,

să mai simt că iar trăiesc   

 

Cântec studenţesc

 

Barometrul se tot lasă -

Vezi numa cum vremuieşte ...

Ş-apoi ? parcă mie-mi pasă ?

Încă un pocal ! - Noroc !

Să se lase cât pofteşte,

Că eu nu mă las de loc.

 

Şi de-i vorba de lăsate,

Apoi lasă-te pe mine !

Să se lase el cât poate,

Eu tot ştiu că l-am rămas :

Că, să nu dau de ruşine

Până-n pimniţă mă las !

 

La el consecvenţă nu e,

Că-i, cum vremea i s-arată,

Când se lăsă, când se suie;

Pe când eu, mă rog frumos,

Dacă m-am lăsat odată,

Singur nu mă scol de jos!

 

De ce?

Scherzo

 

De ce, când o furtună,

S-bate pe pământ

Cu furie nebună ...

Cânt ?

 

De ce, când luna plină

Revarsă peste crâng

Divina ei lumină ...

Plâng ?

 

De ce, când treci semeaţă

Şi nu-mi zici un cuvânt,

Nici nu-mi priveşti în faţă ...

Cânt ?

 

De ce, când braţe goale

La piept cu dor mă strâng ...

În de mătase poale

Plâng?

 

De ce? Că ştiu: părere

E tot pân‘ la mormânt !

Plăcere plâng ... Durere ...

Cânt.  

Gabi SCHUSTER