O viaţă trăită în linia întâi (I)

O viaţă trăită în linia întâi (I)

O viaţă trăită in linia întâi (I)

La 80 de ani, un actor român se destăinuie

Poveştile sunt cele mai reale contacte ale omului cu existenţa lui şi a lumii. Care este cea mai frumoasă, mai complexă şi mai tensionată poveste pe care o cunoşti dacă nu aceea a propriei tale existenţe? Singura poveste adevărată.

La cei 80 de ani pe care i-a împlinit şi pe care îi poartă cu demnitate şi o vigoare exemplară, fiind şi astăzi în prim-planul vieţii artistice, actorul braşovean şi unul dintre mentorii de necontestat ai teatrului românesc de amatori, George Gridănuşu, are răbdarea şi înţelepciunea de a face o trecere în revistă a momentelor esenţiale ale propriei vieţi, parcurse tumultuos, luminând penumbrele, explicând  rosturile traseului pe care l-a urmat, dezvăluind astfel particularităţile unei epoci de frământări şi deziluzii, de care nu s-a lăsat copleşit şi pe care a alimentat-o cu ideile şi speranţele sale.

Generaţii de împătimiţi ai teatrului, dar şi de oameni care îşi căutau raţiunea de a fi într-o perioadă în care a-ţi păstra verticalitatea reprezenta cel mai greu dintre examenele vieţii, îl cunosc pe nea George. Momentele de răscruce prin care am trecut cu toţii într-un regim ce nu era propriu structurii noastre interioare l-au găsit mereu pe George Gridănuşu în faţă, mai aproape de lumina unei aşteptate izbânzi. Datorită cărui resort interior, căror convingeri tainice şi-a păstrat interlocutorul meu această poziţie şi această forţă creatoare cred că este important, relevant şi pasionant să aflăm.

Adrian Munteanu: Oricît timp am avea de povestit, tot mi se pare dramatic de puţin pentru a lumina parcursul unei vieţi atât de încărcate de evenimente. Dar cu gestul dramatic, cu asumarea riscurilor, George Gridănuşu a fost obişnuit dintotdeauna. Mai bine să pornim la drum cu începutul.
George Gridănuşu: Păi da. Că fără el nu ştiu dacă pot explica suficient de bine unde am ajuns şi de ce.

Mă întorc mai întâi la şcoala primară, de unde mi se trage mie primul noroc. Norocul de a fi fost elevul preferat al dascălului meu, Ion Pridon. Asta se întâmpla în comuna Părău, judeţul Făgăraş, între anii 30 - 35, când am parcurs, prin forţă împrejurărilor, cinci clase primare în loc de patru. Ceea ce este esenţial şi nu vreau să îndepărtez de convorbirea noastră este personalitatea dascălului meu, care a fost un talent nemaipomenit de pedagog, capabil de ultimul sacrificiu, a fost un român rotund şi sută la sută dotat, capabil de ultimul sacrificiu, pe care l-a şi făcut şi pentru care merită astăzi calificativul- fără ghilimele şi fără nici un fel de concesii - de erou naţional. A fost comandantul grupului de rezistenţa din Munţii Făgăraşului în perioada aceea neagră, crâncenă, împotriva comunismului, din anii 1948 până în 53 când o trădare a adus securitatea de la Sibiu şi de la Braşov peste băieţii lui Pridon. O busculadă, nişte mitraliere, au contribuit la tabloul cu morţi de o parte şi de alta. Pridon a fost arestat, a ajuns în puşcarie, unde a luat totul asupra lui. A fost condamnat la moarte şi astfel a dispărut dascălul meu pentru a îmbrăca haina eroului naţional. Să mă ajute Dumneazeu în aşa fel încât, printr-o contribuţie modestă, să-i putem aşeza o placă memorială pe casa lui. Poate şi un bust pe care îl merită cu prisosinţă. De la acest dascăl mi se trage mie conştiinţa necesităţii de a fi bun român şi înclinaţia pentru teatru, deşi ar putea părea ciudat ca aşa de timpuriu mi s-a inoculat acest microb. E meritul învăţătorului Ion Pridon care avea calitatea şi capacitatea de a convinge şi pietrele, dacă îşi propunea ceva. Pe mine m-a convins că am talent. Pe parcurs s-a  dovedit că a avut dreptate, în măsura în care ajungem de comun acord la concluzia că am făcut ceva în teatru. După şcoala primară, la liceul făgărăşean "Radu Negru", am primit o anumită educaţie şi priveam aceste lucruri cu o mare doză de solidaritate cu Pridon şi cu cauza pentru care el luptase, fiindcă mulţi l-au asimilat cu a fi legionar, sau ceva groaznic. Asta pentru că regimul comunist, prin propaganda lui, a reuşit să denigreze mişcarea legionară până la aceea ce ea nu a fost de fapt. Că această mişcare duce în spate nişte acuze, nişte penumbre este adevărat, dar ele nu se datorează principiilor de bază. Când zic principii de bază mă refer la naşterea ei din virtuţile româneşti. N-aş vrea să le amestec, dar când va veni vremea şi voi vorbi de educaţia mea politică, probabil că voi reuşi să conving de nişte adevăruri referitor la istoria aceasta pe care noi o studiem şi care se potriveşte cu vorba  lui bădia Eminescu, cel ce spunea clar într-unul dintre zecile lui articole de mare şi vizionară reflecţie: "toţi românii ştiu istorie, dar nici unul n-am învăţat nimic din ea." Ideea aceasta rămâne actuală. De aceea m-am întors de multe ori în timp şi am văzut golurile pe lângă care nu ştiu cum de am trecut şi nu m-am scufundat.

A.M.: Întorcându-ne şi acum în spaţiul formării adolescentine, ajungem la perioada de la liceul  "Radu Negru".
George Gridănuşu: Astăzi îl laudă multă lume şi nu mi se pare greu să o fac şi eu. În acest liceu am dat peste o altă categorie de dascăli. Pentru că vreau să spun că dacă sunt cine sunt şi am nişte merite, eu le atribui în proporţie de 35-40 la sută dascălilor prin mâna cărora am trecut. La Făgăraş trebuie să numesc neaparat pe directorul internatului, Rosala, care mi-a dat câteva trestii la fund şi la palmă, dar bine motivate. Eu eram la internat şi am fost crescuţi extraordinar, ca într-o familie, modest dar complet. Pe urmă directorul liceului, marele Damian, de care noi eram îngroziţi întrebându-ne unde încape atâta carte, pentru că avea vreo cinci sau şase doctorate. Pe lângă el era o echipa de profesori eminenţi peste care e imposibil să trec, cât de slabă mi-ar fi memoria. Printre ei profesorul de istorie Ursu, dirigintele şi profesorul de română Şerban, cel de franceză, Negoiţescu, alt profesor de franceză deosebit, Literat. Până şi profesorul Răduleţ, de religie, a fost un profil de om dotat pedagocic, în afara faptului că era preot. Acest loc de educaţie prin care am trecut, pentru mine rămâne, cum ţi-ar rămâne foarte dragă o bunică apropiată. De la fiecare am avut ocazia să fur ceva şi să mă duc mai departe. Viaţa m-a plimbat apoi de la Făgăraş la Buzău, de la Buzău la Bucureşti. Traseul acesta l-a determinat familia şi problemele reale care au existat în vremuri tulburi.

A.M.: Schimbările s-au produs tot în timpul liceului ?
George Gridănuşu: În timpul liceului. Nu părăsesc încă Făgăraşul pentru că acolo am primit eu şi primele semne şi primele preocupări politice. Era perioada Fraţiilor de Cruce care tentau pe cei mai răsăriţi. Cu ce m-au cucerit ? (e adevărat că în ansamblu nu cu maxim randament). Cu verticalitatea oamenilor. În mod normal trebuia să fiu erou, undeva pe crucea de la Sămbâta şi alături de Pridon. Când mi se pare că mă grozăvesc câte odată şi stau şi mă gândesc asupra mea,  am mereu admiraţie pentru aceşti eroi care au murit în lupta directă cu bolşevismul. Termenul acesta îl folosesc, nu comunismul.  Comunismul a existat numai în capul câtorva teoreticieni. În viaţa a fost transformat, cum a făcut-o Lenin şi Stalin, în bolşevism. Noi am fost nişte bolşevici mai mult sau mai puţin reuşiţi. Am avut în existenţa mea capacitatea de a distinge omul care s-a impus ca om, chiar existând în perioada orânduirii bolşevice. Sunt obligat să recunosc că eu am întâlnit oameni-oameni şi la comunişti. Aşa cum erau, mult mai mulţi, cei de la legionari. În suflet am păstrat pentru comunişti o groază, pentru legionari foarte multe regrete, fiindcă şi ei au greşit. Au greşit însă din prea mare dragoste de ţară. Au greşit din încrâncenarea cu care au vrut să rezolve problemele acestei ţărişoare înghesuite de duşmanii din toate părţile, mai răi decât tolerează istoria. Istoria pretinde să i se lase timp pentru rezolvarea lucrurilor, nu ea le rezolvă. Ea le aminteşte, le urmareşte, dar timpul ca să crească, să dospească şi să izbândească, timpul  necesar salvării unui mare principiu moral sau a unor mari idealuri, timpul acela trebuie să treacă. Cine nu ştie să-l folosească se pripeşte, greşeşte şi plăteşte. Din punctul ăsta de vedere, aceşti oameni care au plătit atât de scump, căci ce poate fi mai scump decât viaţa, pentru mine sunt icoane. Poate să zică oricine orice, poate să mă judece oricum m-ar judeca, eu recunosc acest lucru cu mâna pe inima şi nu mă dau rotund că aş fi egal cu vreunul dintre aceşti eroi. Mai ales că am avut colegi de clasă  care sunt acum pe monumentul de la Sâmbăta, alături de Pridon: Hasu Laurian, Hasu Ghiţă, Comşulea Vichente, Mogoş, Ogoreanu, Gavrilă.

O boală crâncenă pe care am contractat-o la Făgăraş m-a trimis la Buzău şi de acolo a trebuit să plec mai departe, dar cu educaţia de care vorbeam am rămas ca principiu. Şi cu regretul studiului profund pe care eu l-am făcut numai după ce lucrurile s-au consumat, după ce am aflat de dispariţia Căpitanului şi a celor 13, după ce din lecturi mi-am dat seama ce am pierdut prin moartea lui Mircea Vulcănescu, a lui Moţa, a lui Marin, a lui Nae Ionescu şi a atâtor altora. Nu pot trece peste un cuvânt al lui Mircea Vulcănescu care a lăsat cu limbă de moarte câteva vorbe care, după mine, sunt cu adevărat aforisme de mare înţelepciune: "Să nu mă răzbunaţi!" Atât. Cine are urechi...

(Va urma)
a consemnat Adrian MUNTEANU