O viaţă trăită în linia întâi (IV)

O viaţă trăită în linia întâi (IV)

La 80 de ani, un actor român se destăinuie

 

Adrian Munteanu: Astfel, actorul George Gridănuşu se transferă de la Teatrul Naţional din Bucureşti la proaspăt înfiinţatul Teatru de Stat din Sibiu.
George Gridănuşu: Eram în 1949. Contractul meu cu Sibiul începea să funcţioneze din 15 august. Eu m-am dus, dar nu ştiam ce voi găsi. Casă nu aveam, aşa că umblam pe strada principală în speranţa că voi da de vreun cunoscut, de o cunoscută... sau de o necunoscută. Cum eram tânăr, pe atunci în mintea mea lucrurile căpătau foarte uşor rezolvări. Poate inconştienţa este un noroc al tinereţii. Obosit de o plimbare care nu se mai termina, intrasem la idei. Bani de hotel nu prea aveam. Deodată mă aud strigat de pe partea cealaltă a drumului. Era Nică Maier. Acest personaj trebuie notat, pentru că e o celebritate la Sibiu şi în povestea mea. Acest Nică Maier era de la Şercaia, care se află la patru kilometri de satul meu, Pârău. Cu el eram prieten vechi de joacă, apoi de concursuri şi de rivalităţi. Eu fericit, el fericit, ne comunicăm fiecare situaţia. Maier locuia în Sibiu, la doua babe nemţoaice. Avea o cameră mare şi friguroasă, încât îţi îngheţau şi ideile. Era cam sărac şi pârlit, fără serviciu, aşa că am locuit cu el şi, mai târziu, l-am băgat în figuraţie la teatru când am ajuns eu să-l joc pe Tipătescu. Se repeta „O scrisoare pierdută" cu care urma să se deschidă stagiunea. Eu aş fi vrut să-l fac pe Caţavencu, acesta îmi plăcea şi aşa era în prima distribuţie. Numai că Radu Stanca era regizor şi el avea altă idee.

A.M.: Introduceţi aici un personaj cu o cariera specială în literatura română. A fost poet, dramaturg şi om de teatru remarcabil.
George Gridănuşu: Plus un membru marcant al cenaclului Kriterion, alături de Negoiţescu, Cornel Regman şi alţii, moştenitori direcţi ai lui Blaga. Radu Stanca era un regizor de farmec, inteligent, iar repetiţiile cu el erau şi o şcoală şi o distracţie nemaipomenită. Clădirea teatrului nu era încă gata, fiindcă se construia pe clădirea unui fost cinematograf. În noul teatru inaugurat la Sibiu, eu aveam să spun primele cuvinte. Erau cuvintele lui Tipătescu: „Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui..." Iniţial în Tipătescu era distribuit un actor cu numele Axente, talentat, dar cam feminin. Radu Stanca îşi dorea altceva şi până la urma s-a ţinut de capul meu ca sa intru eu în Tipătescu. Mie nu mi-a convenit, dar a trebuit să mă supun. Acum introduc o poanta cu Nică Maier, una care nu mi s-a putut şterge din memorie. Radu Stanca îl introdusese ca figurant de bază. Asta însemna că Maier era prezent la toate repetiţiile şi marca întotdeauna prezenţa figuraţiei spunând toate replicile: „Ura!", „Trăiască!", „Huooo!" şi toate celelalte. Lua bani pentru asta. Vine sfârşitul actului III, cu bătaia aceea de pomină dintre simpatizanţii diferiţilor candidaţi. Figuranţi erau elevii de la Liceul Lazăr care în spectacol se băteau deadevăratelea din cauza fetelor care se aflau în sală. Ei au promis că nu se fac, nu marchează, cum se spune în teatru.

A.M.: Cred ca era un spectacol inedit de fiecare dată.
George Gridănuşu: Bineînţeles, cu răniri autentice, cucuie, ochi umflaţi şi realism spre naturalism. Radu Stanca stabilise ca la primele aplauze bătaia să continue. La ridicarea cortinei toată lumea încremenea în poziţia în care îi găsea momentul. Nică Maier primeşte un telefon de la maică-sa că a tăiat porcul şi îl aşteptă să-şi ia jumătatea. M-a rugat pe mine să-l învoiesc la Radu Stanca pentru un matineu. Acesta a acceptat, mai ales că era vorba şi de pomana porcului care se prefigura, cu condiţia să vină seara la spectacol. La matineu Radu era în sală. Vede ce succes avea bătaia şi în prima pauză le cere băieţilor ca seara să continue să se bată şi la ridicarea cortinei. Abia la a treia sau la a patra urmau să ia poza stabilită. Vine spectacolul de seară şi nimeni nu s-a gândit să-i spună lui Nică Maier ce s-a schimbat. Începe bătaia, iar la ridicarea cortinei, când Nică ştia că toată lumea rămâne nemişcată, el a încremenit. Ceilalţi, luându-se după noua indicaţie, n-au ţinut cont şi, care cum trecea prin dreptul lui Nică Maier, îi ardea un pumn. Nică zbura doi-trei metri, până într-un arlechin, se ridica, se scutura grăbit şi mirat, înjura în gândul lui sau mai tare când era cu spatele: „Ce faceţi, mă, aţi uitat indicaţia, mă, staţi nemişcaţi!" şi iar primea un pumn de la care mai zbura câţiva metri. Vine şi ultima cădere de cortină unde toţi rămân încremeniţi, iar Nică Maier, cu spatele la public, trecând cu pumnii printre figuranţi, îi culcă pe toţi la pământ. Pentru public a fost un succes extraordinar, iar Radu Stanca pur şi simplu a leşinat în sală.

A.M.: Desigur, amintirile teatrale sunt inepuizabile şi de o savoare niciodată estompată. Numai că avea să vină destul de repede plecarea de la Sibiu.
George Gridănuşu: Într-adevăr, am plecat de la Sibiu puţin forţat. În 1953, în comuna mea, Pârău, Securitatea a pus mâna, printr-o trădare, pe cei ce luptau în munţi. Incidentul s-a lăsat cu morţi, cu arestări şi condamnări la moarte. Eu eram continuu în alarmă, pentru că mi-am ales în viaţă un drum de lup singuratic. În sensul că nici soţia sau fiica mea n-au ştiut niciodată ce fac, ce gândesc şi ce simt pe parcurs. A trebuit să plec din Sibiu pentru că era prea aproape de Făgăraş şi reprezenta pentru mine o alarmă permanentă. Trebuia să mă duc undeva unde să am o stare de linişte şi am ales Ploieştiul, pentru că s-a ivit prilejul, ajutat de Dumnezeu. Trebuie să recunosc că, aşa păcătos cum am fost - mare păcătos - şi mai sunt, pe mine Dumnezeu m-a ghidat în viaţă. Mi-a dat, printre altele, o nevastă care - aşa păcătos cum eram - m-a suportat 50 de ani; ea merită să-i ridic o statuie.

Aşadar, trebuia să plec şi nu ştiam unde. Aveam mai multe oferte, dar nu-mi convenea nici una. Atunci a apărut Toma Caragiu, prieten bun, cu care fusesem la Bucureşti, la Naţional, atunci când intrasem prin concurs 12 tineri. Acolo, la Bucureşti, între noi ne numeam „maeştrii" şi visam cum va fi viaţa noastră încărcată de glorie. Toma Caragiu spunea mereu că el îşi va lua cea mai frumoasă nevastă dintre toţi. De altfel toţi ne lăudam cu aşa ceva. Chiar şi Aristică Teică, marele urât, foarte talentat şi comic, prietenul şi colegul de film al lui Toma Caragiu, prieten la cataramă şi cu mine.

Toma ajunsese la Sibiu cu o piesă, o nenorocire bolşevică cu titlul „Sondaj adânc". O porcărie. Toma se scremea, cu marele lui talent, dar nu reuşea să o salveze. Venise la Sibiu cu soţia lui, o actriţă talentată şi frumoasă. Când mi-a prezentat-o, eu i-am spus: „Toma, m-ai făcut praf!" El, scoţându-şi pieptul înafară şi dându-se mare, mi-a dat replica: „Ei, Gridane, te-am bătut sau nu te-am bătut?" „M-ai bătut - am recunoscut eu - deocamdată." „Cum deocamdată?" „Pentru că mi-ai prezentat nevasta şi eu recunosc că e cea mai frumoasă." „Dar tu nu eşti însurat?" mă mai întreabă Toma, „Ba da". „Şi cum arată nevastă-ta?" „Am să ţi-o prezint". I-am dat telefon soţiei. Aveam copilul şi ea nu rămânea niciodată cu noi în crâşmă. Am întrebat-o dacă vine să facă cunoştinţă cu Toma Caragiu. Pe vremea aceea Toma era la început şi nu ajunsese să fie bine cunoscut. Nevasta m-a întrebat cine e Caragiu ăsta. E vreun actor mare, prieten sau coleg bun? Eu am rugat-o să vină, ea a venit şi i-am prezentat-o. Toma, care era deştept şi la ghionturile nevestei, zice: „Mda, până acum eram eu campion. Ei, da' acum m-ai bătut tu pe mine."

Nici nu putea să spună altfel, pentru că soţia mea, o spun fără falsă modestie, era cea mai frumoasă fată din Sibiu.

A.M.: Frumos şi preţios compliment, peste timp.
George Gridănuşu : Aici trebuie să recunosc ca am declarat mereu faptul că o singură dată mă însor şi definitiv. Cât am fost eu de nestatornic, aşa cum recunosc că am fost, în ce priveşte iubirea pentru soţie, întotdeauna comparaţiile erau în favoarea ei. Aici niciodată n-am capitulat. Şi am avut dreptate. Eu spuneam prietenilor: „Nu mi-am înşelat nevasta niciodată. Am înşelat unele femei cu nevastă-mea, asta e adevărat, dar pe ea nu.

A.M.: Ce legătură este între Toma Caragiu şi plecarea de la Sibiu?
George Gridănuşu: Primul lucru pe care l-a făcut Toma când a ajuns la Sibiu a fost să mă cheme la Ploieşti, unde era directorul teatrului. În conjunctura pe care am descris-o, eu n-am stat prea mult pe gânduri şi m-am dus bucuros, fiindcă acolo aveam şi un cerc de prieteni cu care m-am simţit foarte bine timp de trei ani cât am stat acolo. Mulţi dintre ei erau evrei. Asta o spun ca să dovedesc că legionarii nu erau antisemiţi. Eu prin educaţie nu eram antisemit. În schimb eram gelos pe evrei, sunt şi acuma şi rămân dispus să învăţ în continuare de la ei. Pe elevii mei de la şcoala pe care am intenţia să o fac, în acest fel îi voi educa: să caute să-i ajungă, să-i egaleze din anumite puncte de vedere pe evrei. Chiar şi Codreanu a aplicat acest principiu. A făcut nişte magazine legionare după modelul evreiesc. Dacă te gândeşti la „Tache, Ianche şi Cadâr", când Ianche se supără pe Ilie, acolo el îi spune: „Tu eşti un jidan scârbos şi du-te dracului de aicea, măi !"

A.M.: Apropo de „Tache, Ianche şi Cadâr". Mi-aduc aminte că l-am văzut pe Toma Caragiu jucând în această piesă când încă era la Ploieşti şi venise în turneu la Braşov. A făcut un rol memorabil, îi intuiai personalitatea şi chiar m-am gândit atunci că sunt, iată, actori de mare calitate şi în provincie.
George Gridănuşu: În legătură cu asta îţi spun o poantă. La Ploieşti se repeta „Tache, Ianche şi Cadâr" cu Toma în distribuţie. Când m-a adus şi pe mine la Ploieşti, el îmi spunea că va împărţi teatrul în două trupe. Eu voi juca cu una, el cu cealaltă şi urma să luăm bani dublu plus prime. Eu repetam „Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu, într-o altă sală. După repetiţii ne întâlneam când la unii, când la ceilalţi, în funcţie de cine termina primul. Într-o zi ne-am dus noi la Toma. Acolo regizor era un bătrân din Craiova, cam modest şi nepriceput. Nu avea el cum să-i dea indicaţii lui Toma Caragiu. Lui Mereuţă, care îl juca pe Tache, şi lui Balaban, ce-l făcea pe turc, de asemenea, ce să le spui? Noroc că erau cei doi tineri din distribuţie, iar regizorul se lega tot timpul de ei. Când ajungea la scena lor le spunea: „Mai Palade (şi acum Palade joacă la Ploieşti, este un stâlp al teatrului, muncitor şi cu o figură colţuroasă. Pe atunci era tânăr şi frumos), măi Palade, nu-ţi iese scena măi băiete, nu intri firesc în acţiune, în casă. Păi fă şi tu ceva! Hai, reluaţi!"

Termină copiii scena şi din sală Caragiu aplaudă. Auzindu-l, regizorul se adresează mândru tuturor: „Ei, aţi văzut? O singură sugestie le-am dat şi actorul, dacă e talentat, o rezolvă." La sfârşit ne-am apropiat cu toţii, iar Palade, nedumerit, a zis: „Ce sugestie zicea că ne-a dat? Ce-am rezolvat, că n-am rezolvat nimic? Am fost mai prost ca prima oară." Caragiu a replicat: „Ai fost mai prost, dar bine că eram noi pe aici, că altfel te ţinea până mâine dimineaţă cu „fă ceva!".

La noi, la trupa cealaltă, în spectacol eu jucam vagabondul. Un prieten evreu, Sabin Marian, un actor cu morgă, cu perciuni naturali, cu tot ce-i trebuie, îl juca pe farmacist. Când intra în scenă, rupea. Aveam cu el o scenă în care ne luam la mişto. Eu îi ziceam: „Salutare, umbră veche! Ştii că semeni cu Ibsen, domnule?" La sfârşitul scenei, când se întorcea roata şi mă demasca el pe mine, venea la mine cu replica: „Ei, nu mai semăn cu Ibsen, tinere?" Scena o câştiga el, dar nu ieşeau aplauze. Eu, ca să le stârnesc, în loc să-i spun „ştii că semeni cu Ibsen?", în fiecare spectacol îi spuneam altceva. Odată i-am spus: „Ştii că semeni cu Afacacazas?". Scena durează, n-a avut timp să reţină şi vine întrebarea lui; „Ei, nu mai semăn cu Afafa... cu Afababa... cu Abafaca..." şi s-a bâlbâit atât de natural că au ieşit nişte aplauze fulminante. La sfârşit actorul m-a turnat şi a cerut să fiu sancţionat. Tocmai era disputa asta când ne-am pomenit cu Victor Eftimiu care fusese în sală. Vine la cabină, mă ia în braţe, mă strânge, mă pupă. În acest moment Sabin Marian îi spune: „Maestre, nu-l pupa pe acest cabotin, pentru că mâine va fi sancţionat. Aţi văzut, aţi fost în sală, aţi auzit. Mi-a băgat replica „Alfamiturili tabuli". Păi cum să-mi amintesc peste atâtea minute? Cum pot să spun la fel?" „Dar ai spus extraordinar, zice Eftimiu, şi ai luat aplauze furtunoase pentru care Victor Eftimiu nu are nici un merit. Eu am venit să-ţi mulţumesc, dar văd că trebuie să-i mulţumesc lui Gridănuşu. Rămâne poanta aia în spectacol!"

Iată cum am devenit eu şi creator de teatru.  

(Va urma)

Adrian Munteanu