Orbul meu păienjeniş de vorbe

Orbul meu păienjeniş de vorbe

 

după romanele „Acte originale, copii legalizate“ şi

Compunere cu paralele inegale“ de Gheorghe Crăciun

decedat recent

 

DISTRIBUŢIA :

         Vlad Ştefan

       Luiza Ştefan

       Octavian Costin

       Bătrânul

 

O fereastră de dimensiuni mari, în planul doi, central, domină scena. Pare suspendată în gol. Pe două practicabile, în stânga şi în dreapta ferestrei, la adâncimi diferite în planul scenei, sunt aşezate un şevalet cu un tablou şi respectiv un colţ semnificând spaţiul de lucru al unui scriitor.

Personajele intră în scenă pe timpi diferiţi şi nu o vor mai părăsi, indiferent dacă, pentru spaţii mai mari de timp, nu au replică.

 

Pauză de câţiva timpi.

 

—Vlad: Mergeam pe stradă şi trăiam acolo literatura propriei mele vieţi. De parcă viaţa mea nu m-ar interesa decât pentru a face din ea o povestire. Dar eu nu stiu să povestesc. Nimic interesant. Doar cioburi şi fărâme. Revenind în oraş – o dorinţă acută pe care nu o ştiam; să privesc cum se schimbă  culorile toamnei; să rătăcesc la-ntâmplare pe străzi; să inspir aerul tare al ploii )picături în cădere peste oameni şi case; pe banda de asfalt şi pe fiinţa singuratică a mai multor copaci) A puncta ceea ce ne scapă de obicei din vedere. AMĂNUNTUL cu firesc şi VIAŢĂ. Important pentru imaginea încă nedefinită a zilei de azi.

—Bătrânul: Odată ea mi-a povestit. La început Octavian, fiu-meu, îi spunea: „De câte ori ne întâlnim sunt numai zile frumoase”

—Luiza: Prea puţin timp trăim sub aura unei blânde înfiorări. Uite, îmi place textu` ăsta: „Cel pe care-l iubesc mi-a spus că are nevoie de mine. De aceea îmi port de grijă, îmi cercetez cu atenţie drumul şi mă tem de fiecare picătură de ploaie. Să nu mă doboare.”

—Octavian: Sunt pe stradă şi văd un terasament, nişte şine şi macaraua mobilă, cu trotuar dislocat, copaci înalţi deasupra curţilor. Ne întoarcem de la gară. Şi băieţaşul şi el adormit de mult în ceea ce am îmvăţat să spun „pătuţ”, sub plăpumioara lui şi pe pernuţa lui şi... Eu acum în spate, mereu în spatele lor, mereu la urmă. Ele, soţie şi cumnată. Ne despărţim de ea, rămânem noi, femeie şi bărbat, cărucior cu copil. Simţim deja mai mult că mâinile îngheaţă de tot, însă mai e puţin. Apoi ea singură. Femeie cu copil. Eu, bărbatul, tot mai în urmă, mai în urmă... pierdut. O răceală vâscoasă şi umedă, de iarnă.

—Vlad: )citeşte dintr-un carneţel): 19 noiembrie. Pielea este organul de simţ cu cea mai mare suprafaţă. Trupul e îmbrăcat de piele. Celelalte organe de simţ sunt acoperite de piele. Pielea e, în anumite situaţii, însuşi trupul. Trupul e principala unitate de măsură a universului nostru. Prezenţa în expresiile limbii vorbite a unor  cuvinte referitoare la trup, care denumesc părţi ale lui, este semnul unei viziuni despre lume care a fost prea puţin studiată. Trupul măsoară, converteşte, apreciază, explică. El este numitorul comun al gândirii. Raportându-se la eu, lumea se raportează, în primul rând, la existenţa lui fizică. )de revenit asupra acestor observaţii)

—Vlad: )voce pe bandă, în timp ce în scenă se îndreaptă spre şevalet) M-am decis să-mi recitesc carnetul, de la un capăt la altul. În aşteptare. Cât voi avea timp. Poate e cel mai bun lucru. E un carnet simplu, de buzunar N.I.I. 298 pe 76 –K, preţ 1 leu. Asta e tot ce scrie pe coperta lui. Înăuntru e scrisul meu, sunt însemnările mele. Am scris despre ce m-a impresionat pe moment. Mai târziu mi-am dat seama că impresiile mele n-au fost întotdeauna de cea mai bună calitate. Dar asta nu schimbă nimic. Eu scriu în continuare.

—Bătrânul: )tuşeşte, ca să-şi facă simţită prezenţa): Că-n ziua de azi nici o uşă  măcar nu mai sună aşa cum sună lemnu. )se apropie de Octavian) Ce mai faci, mă băiete?

—Octavian: Ce să fac, măi tatule? Mă bucur că te văd.

—Luiza: Ia te uită! )găseşte nişte hârtii. Către Vlad) Abia fusesem repartizată. Începusem, cât de cât să disting elevii după nume şi fizionomii. Într-o oră am rugat copiii din clasa a V-a să scrie pe o foaie de hârtie întrebarea: Ce înseamnă a trăi? La care să răspundă fiecare din mintea lui, fără teamă, ca şi cum nici n-ar fi la şcoală. Să-i fi văzut: m-au privit mai întâi cu uluire, neîncredere şi oarecare veselie, apoi s-au codit cât s-au codit, şi-au încreţit frunţile, şi-au ciufulit creştetele greu încercate de această problemă logică şi ontologică şi, în cele din urmă )arată spre foi) au scris cum au putut şi au crezut. )citeşte): „a trăi înseamnă adică eu sunt bine sănătos şi trăiesc mult”; „a trăi înseamnă că omul îşi câştigă pâinea singur, dar dacă e mort nu-şi mai câştigă pâinea”; „a trăi înseamnă că te vei distra şi ai viaţă”; „a trăi înseamnă a învăţa la şcoală, a merge la servici, a face diferite lucruri cu mâna”.

—Octavian: Aşa-i că-i vânt afară?

—Bătrânul:O fi, o fi-nceput. Când am plecat eu din pădure nu era, cât am venit încoace n-o bătut. S-o fi pornit acum.

Pe bandă se aude vocea unui copil )Tea)

—Tea: Într-o primăvară, o prepeliţă, aproape moartă de oboseală – că venea de departe, tocmai din Africa – s-a lăsat în zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstăriş”.

Vlad: Poţi să ai în minte un desiş de copaci încă tineri şi să spui „pădurice”, să nu ştii că există şi celălalt cuvânt. Tea, fetiţa noastră, nu avea de unde să-l cunoască şi-l întâlnea prima oară, în povestirea aceea pe care i-o citeam în fiecare seară, înainte de culcare.

—Luiza: Nu scrie nicăieri că n-ar fi bine să le citeşti copiilor, înainte de Somn, povestioare triste, construite didactic, cu finaluri povaţă. Da ei nu i-a plăcut, nu se sfârşea frumos.

—Vlad: Ce e aia frumos? Trebuia s-o întreb.

—Tea )pe bandă): „după ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un muşuroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile, pe urmă şapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi-a început să le clocească.”

—Luiza: Pentru noi e mai simplu, ai terminat şi gata. Când ai închis cartea, dai de lumea reală. Te trezeşti după pre şi postnatal că serviciul tău nu mai e ceva sigur. Bani! Da, bani pentru tot! Pamperşi, lapte, uneori doica, iar dacă te uiţi la tine )deşi nu mai e necesar, pentru că toţi din jur te văd la fel), tu ai încetat a mai fi femeie. Deodată eşti MAMĂ. Nu contează că te-a prins la 25, 20 sau 36 de ani. Feminitatea ta s-a transformat brusc în maternitatea sau maturitatea sau, şi mai clar, matuternitatea ta.

—Vlad: )aparte) Ceva se demolează şi ceva se distruge, ceva există şi ceva se scrie. Cuvintele apar de peste tot şi-n materia lor mă înăbuş, aer irespirabil, un asalt de citate. Lumea se intoxică de sintagme şi creierul s-a bandajat în faşe, s-a infectat de straturi de limbaje şi sensuri, trupul s-a tatuat de propoziţii. Doar talpa piciorului ce mai poate să treacă, să străpungă ceva.

—Octavian: )se detaşează de cadrul iniţial. Către Vlad) Sunt prietenul tău. Aveam dreptul să-ţi spun. Cel care trăieşte aşa, în nimicuri, o face în virtutea propriei comodităţi şi delăsări şi a unei lipse de fermitate şi perspectivă faţă de viitor. Lasă-i pe alţii să te ia în serios, serveşte-le gogoşi, lasă-i să creadă asta dacă asta le place. Şi pune-te pe treabă!

—Vlad: Pentru gloria artei, nu?

—Octavian: )amintire) Lumea noastră de atunci. Repartizaţi amândoi într-un sat. Profesorul de desen şi inginerul silvic. Păduri, dealuri şi pietre.

—Vlad: Momentele noastre de criză. Clipe de bucurie. Fericire măruntă. Peste toate, însă, tăria ta. Erai un scriitor format. Octavian Costin. Încrederea ta în ce scriai. Îmi cereai ceva ce nu eram pregătit să fac.

—Octavian: Lasă-mă! Îndepărtarea ta de pânza desenată era un lucru cert.

—Vlad: Eşti singurul vinovat pentru asta. Mă provocai, mă şicanai. Nu mă lăsai în pace nici o clipă. Îmi plăcea ce scriai, cum scriai, însă nu m-a convins atunci. Scrisul mă speria. Apoi duminica aceea, foarte clară în minte. Furia cu care m-am aşezat în faţa colii albe. Eu – obişnuit cu coli mari, pânze prinse-n rame, deodată în faţa unui deşert format A4... Da... apoi deodată... liniştea finală, împăcarea cu lumea. Zău, n-am uitat nimic. După plecarea ta, atunci, un fel de vegetare. Moral foarte scăzut, viaţă la gradul minus, înţelegi?

—Octavian: Dar ţi-am scris. Recunosc, o făceam ironic, sec, în doi peri. A fost o terapie răbdătoare. Atunci mă împărţeam între Filip al meu, cel mic, şi tine. Realitatea şi gândul.

—Vlad: Acum ştiu că atunci eu încă trăiam ca un adolescent întârziat. Brusc aruncat acolo, m-am apărat stângaci şi fără siguranţă. Un tip naiv, distrat şi cu capul în nori. Mai mult, suspendat între pictură şi scris. Ţi-aminteşti? Îmi făceai teoria ratării! Spuneai: trei ani de-acu înainte n-ai cum să scapi de-aici. Satu` ăsta o să-ţi mănânce ficaţii. Şi fără ficat - s-a dus dracului arta.

—Bătrânul: )către Octavian) Ascultă, mă băiete, am mai multe să-ţi spun. Eu ştiu că v-aţi certat. Mie îmi pare rău. Să nu zici că nu-ţi vine şi ţie greu. Că e greu, mă, e greu să nu mai ai pe nimeni. Pe la mine mai vii aşa, din când în când şi io văd că tu vii de urât. Da să nu mai ai nevastă şi să ştii că şi copilul ăla n-are tată, spune şi tu ce treabă-i asta ? Mă, io te-am înţeles că ai dreptate, păi io ştiu ce-i femeia mai bine...

—Luiza: )citeşte din extemporale) „a trăi însemnă să avem cu ce ne îmbrăca, cu ce să ne încălţăm, ce să mâncăm”; „a trăi înseamnă a duce o viaţă liberă”; „a trăi înseamnă a vorbi, a mişca, că dacă mori nu mai gândeşti şi cât trăieşti gândeşti”; „noi trebuie să trăim, trebuie să mâncăm curat nu mizerabil”...

—Vlad: Luiza, aminteşte-ţi de anul acela când ne-am cunoscut, când ne-am îndrăgostit şi când iubirea mea devenise un text pe care ţi-l scriam la nesfârşit. Nu-ţi păream nefiresc?

—Luiza: Mă amuza şi mă pasiona în acelaşi timp. Ştiam că scriai aproape zilnic. Jurnalul unui om îndrăgostit. Să fi scăpat o zi nepusă pe hârtie era o catastrofă.

—Vlad: Tu erai mai lucidă sau poate mai şireată. Spuneai „literatură” dar nici tu nu credeai.

—Luiza: Credeam. Dar credeam altceva. Nu scriai texte de cucerire, nicidecum, ci de clarificare.

—Vlad: O depărtare de noi – limbajul. Sigur o depărtare. Vorbirea e comună, monotonă, fără nimic solemn. Nu puteam să-ţi declar decât locuri comune, anoste şi banale, asta simţeam atunci. De aceea-ţi scriam.

—Luiza: Ipostazele noastre de atunci, acum privite rece, cu un ochi îngheţat. O distanţă în timp. Nu ne mai recunoaştem. Ne dispensăm de noi, cei trăind în trecut. Vrem să fim cei de azi. Nu simţi acelaşi lucru?

—Tea )pe bandă): „ În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului.”

—Vlad: Uneori mi se pare că ea nu s-a schimbat. Dar absolut deloc. Şi ca dragostea noastră la el e şi acum. Întreagă, liberă şi nebună. Dar câtă nostalgie fără rost, fără leac. Amintiri de neşters, nu-i aşa? Ce rămâne de azi? Povestea prepeliţei şi a puilor săi? Sau alte cuvinte neînţelese de Tea? Ce rămâne de azi? O pagină cu nori? Peroraţia mea despre scris pe motive ştiute? Un plic mare cu proze pentru prietenul meu? Ce rămâne de azi? CE RĂMÂNE DE AZI? 

)sfârşitul primei părţi)

Adrian MUNTEANU