Pagini din istoria Transilvaniei (1)

Pagini din istoria Transilvaniei (1)

Cu doamna Lucia Bunaciu, nepoata lui Iacob Mureşianu, răsfoim

Quote:

De cum păşeşti în Scheii Braşovului, străzile se îngustează, casele nu mai tind spre înălţimi - dominate oricum de munţi - ci mângâie pământul din care au răsărit şi din care parcă îşi trag seva, aerul se transformă în tăcere, aroma tradiţiei româneşti răzbate printre pietrele uliţelor şerpuitoare, amintirile repurtează încă victorii asupra biciuirilor prezentului.

Marturisesc: de câte ori doresc să mă pătrund de tihna clipelor, merg în Schei. Ultima mea descindere m-a purtat pe o stradă ce are toate însemnele pitorescului acestui cartier fără corespondent în România. Pătrund pe o poartă largă, a unei case cu etaj, şi bat la uşa doamnei Lucia Bunaciu, nepoata lui Iacob Mureşianu, ultima descendentă din ţară a acestei familii încărcată de gloria începuturilor de veac şi de istorie prezentă. La cei 81 de ani ai săi, lasă adesea liniştea căminului, îşi biruie grijile vârstei şi iese în lume, invitată la o mulţime de manifestări. Vorbeşte despre familia ei, despre devenirea Transilvaniei, despre paşii urcaţi spre unire şi speranţă.

Mă primeşte aşa cum îi primeşte pe toţi cei ce îi calcă des pragul, cu vişinată şi prăjituri, cu bucuria aducerii aminte, cu luciditatea celui ce are în urmă greutatea unor eforturi de generaţii pentru mai binele românilor. Începem dialogul şi nu ştim când îl vom termina. Ce importanţă are? Sunt tot mai rare aceste mărturii peste veac şi pilduitoarea lor semnificaţie trebuie reţinută. Cât nu este prea târziu.

Adrian Munteanu: Doamnă Lucia Bunaciu, vă mulţumesc că m-aţi primit în casa dumneavoastră. O casă care respiră, prin atâtea elemente, spiritul evocării şi farmecul unor timpuri cu altă încărcătură politică, culturală şi patriotică, încât nu pot să nu încep prin a vă întreba cum simţiţi acum apropierea de toate aceste obiecte, care este vibraţia pe care ele v-o transmit?
Lucia Bunaciu: Sunt toate lucrurile familiei. Muzeul a ales o parte din ele, fratele meu a luat un vagon atunci când a plecat la Paris, ca să fie în lucrurile lui. Ce a rămas se află la mine. Sunt obiecte din casa părinţilor, a bunicilor, a străbunicilor. O parte din ele sunt ale lui Iacob Mureşianu şi a soţiei sale Sevastia. O parte sunt moştenite de mama mea, fiica lui Iacob Mureşianu, şi de bunica din partea tatălui. Sunt şi lucruri pe care nu am unde să le pun şi le-am oferit muzeului. Să vedem dacă poate să le cumpere. Dacă nu, va trebui să le vând, pentru că e păcat de ele. Stau pe la unii şi pe la alţii. Toate sunt de sute de ani.

A. M.: Ne adresăm unor cititori aflaţi la mare distanţă geografică, proveniţi din colţuri diverse de ţară. Ar fi nimerit să pornim la drum rugându-vă să faceţi o succintă prezentare a şirului de intelectuali care au alcătuit galeria ilustră a familiei Mureşianu, cu izbânzile ei notabile pentru istoria şi cultura românească în ansamblul ei. Ştiu că familia provine din magicul tărâm al Maramureşului.
Lucia Bunaciu: Au fost patru fraţi care au plecat din satul Biserica Albă. Cu noile graniţe, satul este acum la Ucraina. Au pornit la drum din cauza sărăciei. La origine se chemau Chindriş. Ei s-au aşezat în diferite părţi. Unul dintre ei, Artenie, a rămas la Rebrişoara, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Acesta este strămoşul meu. Artenie a avut copii, dintre care îi menţionez pe Ioan şi pe Teodor. Lor le-au zis românii de acolo moroşeni, pentru că veneau din Maramureş. De aici au ajuns să-şi spună Mureşan.

Fiul lui Ioan a fost Iacob Mureşianu şi al lui Teodor a fost Andrei Mureşianu. Aşadar cei doi au fost veri primari. La Năsăud era încă din secolul XVIII un liceu grăniceresc. Ioan Mureşianu a urmat acest liceu, a fost recrutat în regimentul de grăniceri şi a luptat în războaiele napoleoniene. A ajuns prizonier în Franţa, a stat acolo câţiva ani, apoi, după înfrângerea lui Napoleon, s-a întors la Rebrişoara. Acest Ioan, tatăl lui Iacob Mureşianu, a fost un om deosebit de dotat intelectual. S-a dus şi a făcut teologia la Blaj şi s-a întors ca preot în Rebrişoara. Fratele lui, Teodor, tatăl lui Andrei Mureşianu, mai întreprinzător, a avut o moară de coajă. Era o moară care măcina coaja copacilor, pentru taninul necesar tăbăcăriilor. Cu această afacere şi-a crescut copiii, printre care şi Andrei, pe care l-a trimis la Blaj, ca şi Iacob, la teologie.

Mă abat puţin de la drum şi vă povestesc un lucru interesant: când au venit comuniştii, eu n-am putut nicicum să-mi găsesc un serviciu. Sunt licenţiată în economie şi drept. Neavând origine bună, am fost dată de peste tot afară. În 1948, la naţionalizare, datorită instructorului de zbor al unchiului meu, care a fost comandor de aviaţie, am avut şansa de a nu distruge toată agoniseala familiei. Instructorul era evreu, iar în timpul războiului evreii erau persecutaţi. Unchiul meu a intervenit la mareşalul Antonescu ca să-l scoată, împreună cu soţia, din lagărul de la Focşani. După 1948, instructorul fiind înscris în partid, ca cei mai mulţi dintre evrei, a intervenit el de data asta şi mi-a găsit un serviciu. Unde credeţi că mi-a găsit? La o tăbăcărie naţionalizată, care fusese a tatălui lui Echard Schkland, actualul organist al Bisericii Negre. Iată cum s-au legat destinele peste vremuri.

Ca să pot fi angajată, am declarat că nu am studii şi am fost repartizată ca muncitor tăbăcar. În tăbăcarie era infernal. În primul rând mirosul pieilor ude, băgate în zeamă de tanin până îşi căpătau tăria necesară. Apoi pieile erau foarte greu de manevrat. Erau piei enorme, iar eu, tânără şi slabă, nu ştiu cum aş fi reuşit să mă descurc. Şi-au dat seama de situaţie şi atunci m-au pus să fac inventarul. Pieile erau băgate într-un bazin plin cu tanin şi lăsate acolo. Când bazinul se golea, trebuia să intru înăuntru şi să măsor piele de piele. Vă imaginaţi cum a fost. Am povestit această situaţie ca să vedeţi cum se leagă destinele peste timp. De la un stră-unchi care a avut o moară de coajă, am ajuns şi eu într-o tăbăcărie. Acolo am şi rămas. Fabrica s-a unit cu altele, a devenit o singura tăbăcărie. De acolo n-am mai plecat decât la pensie. Poate că, într-un fel, am fost ocrotită. Fiecare se aciuia unde putea. La un moment dat, nimeni din familia mea nu câştiga. Nu exista nici un salariu. Fratele meu era în facultate, vărul meu era elev, unchiul dat afară din armată, alţii în închisori. Salariul meu a fost singurul din care se putea trăi.

A. M.: Chiar dacă ne-am abătut de la istoria familiei, trebuie să punctăm un lucru. Din cauza situaţiei politice existente, nu aţi apucat să munciţi în meseria dumneavoastră?
Lucia Bunaciu: Ba da. De la un moment dat a fost nevoie de cineva care să cunoască economie, să ştie legi şi aplicarea lor, să ştie să scrie şi să citească în primul rând. Majoritatea lucrătorilor erau analfabeţi. Ani de zile am fost profesoară la şcoala de calificare. Pe urmă am ajuns economist. Din păcate, din cauza vederii, am fost pensionată la o vârstă fragedă, la 37 de ani. În 1949 m-am măritat şi viaţa mi-a fost puţin mai uşoară, fiindcă soţul meu a fost directorul Băncii Ardelene. Fratele meu a terminat facultatea de medicină şi, încet-încet, ne-am mai adunat cumva.

A. M.: Acum să ne întoarcem la Mureşeni.
Lucia Bunaciu: Aşadar Iacob şi Andrei Mureşianu au făcut şcoala la Blaj. Au avut profesori excepţionali, dar şi ei au fost doritori de învăţătură, ca şi părinţii lor. Printre profesori au fost Gheorghe Şincai şi Timotei Cipariu. Blajul era un oraş mic, o văgăună, cum zicea bunicul meu, unde nu puteau rămâne toţi cei care terminau. Pentru că au făcut în paralel şi filozofia şi lingvistica, ei şi-au dorit altfel de serviciu. La Braşov exista un liceu latino-german, astăzi liceul maghiar "Aprily Lajos". Directorul liceului era abatele Antonie Kovacs, a cărui mamă era româncă. El s-a adresat Blajului să-i trimită un profesor de latină, dar, în acelaşi timp, să cunoască foarte bine germana şi maghiara. Cum Iacob Mureşianu cunoştea nu numai aceste limbi, dar şi franceza şi italiana, el a fost trimis la Braşov ca profesor. Aici l-a întâlnit şi pe Gheorghe Bariţ care venise mai înainte şi care avea deja ziarul Gazeta Transilvaniei. Ei se cunoşteau de la Blaj. Bariţ, cu toate că era mai în vârstă, era foarte apropiat de Andrei Mureşianu. Fiindcă la liceu Iacob Mureşianu a fost apreciat ca profesor, i-a făcut loc şi a venit şi Andrei Mureşianu.

A. M.: La un interval destul de scurt, unul de celălat?
Lucia Bunaciu: Cam după un an. Iacob era născut în 1913, iar Andrei în 1916, deci a terminat puţin mai târziu. Imediat după terminare a venit la Braşov. Andrei n-a stat mult la liceu, pentru că, între timp, a făcut Bariţ o şcoală comercială cu ajutorul gremiului, societatea negustorilor români de la Casina Română. Iacob Mureşianu a rămas la liceu, a ajuns director şi de la acest liceu s-a şi pensionat. Totodată l-a luat Bariţ la Gazeta Transilvaniei ca redactor.Şi pe Andrei l-a luat, tot ca redactor, la suplimentul literar Foaie pentru minte, inimă şi literatură. La un moment dat ziarul a fost interzis de cenzură şi toţi au intrat în panică. Atunci le-a venit ideea salvatoare ca Iacob Mureşianu să ceară aprobarea unui ziar, al cărui titlul să-l schimbe în Gazeta de Transilvania şi el să fie director. Bariţ a rămas numai colaborator. Andrei tot cu Foaia. În timp, Iacob a cumpărat această gazetă şi a lăsat-o pe urmă fiului său.

În tot acest timp a fost şi meditatorul copiilor din familiile negustorilor. Negustorii erau cei care sprijineau financiar toate preocupările culturale româneşti. Unul dintre ei, Nicolau şi soţia lui, Maria, o femeie extrem de cultă, aveau mai mulţi copii. Iacob s-a căsătorit cu fiica lor Sevastia. Nicolau a sprijinit pe Iacob extrem de mult. Ea i-a sugerat, printre altele, înfiinţarea Reuniunii Femeilor Române. Căsătorindu-se cu o fată bogată, în primul rând a primit o casă, casa în care este astăzi muzeul.

Ei au avut şase copii. Cel mai mare a făcut Academia Comercială la Viena. Al doilea, Aurel, devine, după moartea tatălui, directorul Gazetei. Al treilea copil al lor, Traian, a făcut Conservatorul la Viena şi a cântat la Burgtheater. Totodată a făcut şi beleartele, devenind sculptor. Diferitele busturi aflate în muzeu sunt făcute de Traian Mureşianu. Al patrulea şi al cincilea copil au fost fete. Prima dintre ele s-a căsătorit cu directorul Băncii Naţionale şi a rămas la Bucureşti, iar a doua, Elena, s-a căsătorit cu Moise Groza care după războiul de independenţă a devenit general în armata română. El a fost corespondentul de pe front al Gazetei de Transilvania.

Ultimul copil a fost Iacob Petru Mureşianu, compozitor, înaintaş în muzicologia noastră. Acest Iacob Mureşianu junior este bunicul meu. Tatăl lui l-a trimis la Viena să facă Politehnica, era un foarte bun matematician, ca toţi Mureşenii de altfel, pricepuţi la muzică şi la matematică. După doi-trei ani, el a venit acasă anunţând că vrea să facă neaparat muzică. Printre cei cu care a fost în legătură era şi Gh. Dima, care l-a încurajat Aşa se face că a renunţat la Politehnică şi a făcut Conservatorul de la Lipsca. Pentru a face această facultate, Iacob a primit o bursă de la şcolile din Năsăud, ca fiind originar de acolo. Strămoşii lui, Artenie şi Ioan, fuseseră oameni respectaţi. Şi acum cei doi au în Rebrişoara un monument. Încă înainte de terminarea conservatorului, una dintre compoziţiile lui, Uvertura Ştefan cel Mare, a făcut o bună impresie acolo şi a câştigat cu ea premiul I la Concursul Mendelssohn. Premiul însemna 300 de coroane, suma care i-a acoperit studiile. La terminare a trebuit să meargă profesor la Năsăud. Aşa era condiţionat în bursa primită. Iacob a venit întâi la Braşov, unde Gh. Dima i-a facilitat să devină dirijorul corului şi profesor la Liceul Şaguna, până i-a venit numirea de la Năsăud. A stat acolo un an, numai că destinul lui avea să se împlinească în altă parte.

a consemnat Adrian MUNTEANU
(Va urma)