Pagini din istoria Transilvaniei (3)

Pagini din istoria Transilvaniei (3)

Cu doamna Lucia Bunaciu, nepoata lui Iacob Mureşianu, răsfoim

Quote:

Familia Mureşeanu a descins din satul Rebrişoara, Maramureş. O parte s-a stabilit în judeţul Bistriţa-Năsăud. De aici au plecat la studii teologice şi filozofice la Blaj verii primari, Iacob şi Andrei Mureşeanu. După terminarea studiilor au venit la Braşov. Activitatea poetică, jurnalistică şi muzicală prodigioasă a celor doi a fost continuată de Aurel Mureşeanu şi Iacob Mureşeanu jr. Fiica lui Iacob Mureşeanu, mama doamnei Lucia Bunaciu, a fost o talentată pianistă.

Adrian Munteanu: Tocmai când ar fi trebuit să-şi demonstreze talentul, împrejurările sociale nu au fost prea favorabile pentru mama dumneavoastră.
Lucia Bunaciu: La început mama a fost profesoară de pian. A avut doi copii imediat, n-a avut prea mult timp, iar tatăl meu a murit foarte repede. Pe front a făcut o tuberculoză şi, cu toate că era medic, nu s-a îngrijit şi a murit. Din pian mama nu putea întreţine doi copii, iar pensia după tata era foarte mică, pentru că nu avea vechime. Primea pentru noi ceva bani. Atunci mama s-a angajat la primărie şi acolo a lucrat până la pensionare. În 1940, când s-a cedat Ardealul în urma dictatului de la Viena, am venit la Braşov şi am rămas aici. Ca să ne întoarcem la Cluj ar fi fost greu. Deja din 1945 comuniştii erau la putere. Unchiul nostru, Joe Gherman, care era inspector financiar, a fost dat afară, apoi a făcut puşcărie. Eu cu fratele meu eram la şcoală. Şcoala nu a costat foarte mult. În ce sens? Mama ne-a spus mereu: "trebuie să învăţaţi în aşa fel, încât media să fie aşa de mare ca să nu fim obligaţi să plătim taxa. În momentul în care această medie nu e suficientă, nu vă mai las la şcoală. Vă fac croitori, bucătari, cine o vrea să vă ia, şi gata." Fratele meu a învăţat întotdeauna bine, dar eu, în trimestrul trei făceam o socoteală la sânge. Ca să-mi iasă media trebuia să am peste opt. După ce ne-am refugiat nu a mai fost vorba de medie, pentru că, automat, refugiaţii erau scutiţi de taxe.

A. M.: Am conturat personalităţile familiei Mureşeanu, contribuţia lor la afirmarea culturii naţionale. În ce fel aţi simţit că se cultivă şi se continuă tradiţia? Prin ce trăiri, exemple şi învăţăminte aţi fost îndemnată să rămâneţi aproape de adevărurile aduse şi păstrate de membrii familiei.
Lucia Bunaciu: La mine acasă, pe primul plan era cultura. Că era muzica, literatura, istoria, arta, se încerca să ni se dea din toate. De mici copii am fost duşi la muzee, la concerte. Cât am fost la Cluj, în fiecare sâmbătă, începând de la vârsta de 6 ani, am fost la operă. Cred că Aida am văzut-o de o sută de ori. La noi acasă se cânta mai tot timpul la pian. Din păcate eu nu am fost dotată. Am făcut pian, bineînţeles, dar mama zicea că n-am talent. Fratele meu a fost mult mai talentat. De el s-a ocupat mama mai mult, dar, la un moment dat, cu şcoala, cu alte ocupaţii, a mai neglijat pianul. Dovadă a faptului că a fost talentat este că după ce a ajuns medic s-a hotărât să înveţe chitara clasică. A învăţat singur, cânta Segovia şi a fost un mare chitarist. Până la urmă a renunţat, dar ca tânăr, după ce era deja medic, s-a ocupat special de chitară. Vărul meu, Mircea, fiul lui Joe, a fost şi el mai talentat decât mine, a făcut violoncel, până când a început să se ocupe de istorie (vărul, Mircea Gherman, a continuat o vreme să îngrijească de documentele şi arhiva mureşenilor şi a publicat cărţi de istorie, aducând contribuţii importante la cunoaşterea familiei şi a epocii româneşti de la început de veac. A decedat după 1990 - n.m.). Am fost duşi, de asemenea, la toate expoziţiile, cele permanente şi cele itinerante. Îmi aduc aminte de colecţia Cioflec. Apoi am fost duşi mereu la bibliotecă să vedem diferite albume de artă. Când ne-am făcut mai mari, am început să mergem cu părinţii la toate conferinţele pe teme de muzică sau literatură ţinute de profesorii universitari de la Cluj, unde era o viaţă universitară efervescentă. Poate nu întotdeauna am fost noi chiar aşa de entuziaşti, dar am fost obligaţi, mai ales de mama, să mergem, să mergem, să mergem. De note nu ne întreba. După cum v-am spus, trebuia numai să avem grija la mediile pentru bursă, ca să nu platim taxe. De fratele meu mama s-a ocupat mult la germană. Eu mai puţin, pentru că am făcut engleza şi m-am descurcat cum am ştiut. Totuşi, mama m-a învăţat şi germana, atât cât să mă descurc. De mici ni s-a citit. Apoi am fost obligaţi să citim singuri câte un autor întreg, cu tot ce a scris el. Fie că îl citeam de la bibliotecă, fie că se cumpărau cărţi. La cărţi părinţii n-au făcut niciodată economie. Poate nu întotdeauna am avut destul de mâncare sau de îmbrăcat, dar cărţi nu mă pot plânge că n-am avut. Niciodată, dacă mi-am dorit o carte, mama nu a spus că nu. Se cumpăra de la Cartea Românească mai ales. Acolo erau doi directori, Dragoş şi cu Joantea, care ne dădeau cărţi pe credit. Aveam o cărticică pe care se nota ce luam şi din salariu se trăgeau banii necesari. Domnii Dragoş şi Joantea, când aveau câte un plus de carte, ne-o dădeau nouă să o citim, aşa că ştiam mereu ce apare şi când apare. De asemenea revistele. Mai ales reviste culturale. Îmi aduc aminte că era Adevărul Cultural şi Artistic când eram eu în liceu. Nu erau foarte scumpe, puteam să ne permitem. Când am fost copii, mama ne cumpăra mereu Universul Copiilor. Prin anii 30 apăruse Kriterion a lui Mircea Vulcănescu. Prin 35-36 aveam 13 ani şi citeam tot ce apărea, fel de fel de cărţi. De atunci am ştiut de avangardă, de suprarealişti. Mama ne obliga să citim totdeauna în limba în care era scrisă cartea. Erau şi foarte multe conferinţe pe teme de literatură. Veneau toţi scriitorii. Şi la Braşov era la fel. Vara veneam la Braşov, la nenea Aurel, în Casa Mureşenilor. Stăteam câte o lună. A venit într-o vară Minulescu. Era grozav, un adevărat actor. N-am să-l uit niciodată când a apărut pe scenă şi a declamat "M-am întâlnit cu iarna la Predeal". Parcă coborâse iarna peste toată sala. Când ne-am mutat în 40 la Braşov, erau la Ateneu concertele în care dirija sau uneori cânta Enescu. Mama avea gratuit bilete pe CFR şi ca refugiată a cerut ca pe biletele ei să putem şi noi călători. În fiecare duminică plecam pe la 6. Ajungeam pe la 11 la Ateneu, aveam un permis, stăteam la concert şi la ora 13 ne întorceam. Sigur că plecările astea erau în detrimentul lecţiilor şi al şcolii, dar acum mă durea în cot, pentru că nu mai era problema cu taxa. Ca refugiaţi, orice notă luam era bună.

V-am spus cum am fost noi crescuţi. De aceea mă surprinde că astăzi tinerii sunt aşa de puţin interesaţi de cultură.

A. M.: Acum, din păcate, altele sunt priorităţile şi multe lucruri s-au pierdut. Familia Mureşeanu este, din acest punct de vedere, un exemplu. Cel mai mult s-au exprimat în domenii culturale.
Lucia Bunaciu: Ne-a şi plăcut, e adevărat. Poate dacă nu ne-ar fi plăcut, nu se prindea prea mult de noi. Cred că această plăcere se datorează în mare parte faptului că aşa am fost educaţi de mici. Şi bunicile mele erau foarte doritoare de citit, de muzică, şi s-au ocupat de noi destul de mult.

A. M.: Se pare că dumneavoastră sunteţi unul dintre puţinii urmaşi aflaţi în viaţă.
Lucia Bunaciu: Da, eu şi fratele meu care este la Paris. Dar aici în Braşov sunt singură. Fratele meu are o fată măritată cu un francez. Are şi un băieţel pe care îl învaţă româneşte. Până şi soţul bâiguie ceva în româneşte, dar e xenofob, cum sunt francezii. Nimic nu vrea, nici măcar englezeşte.

A. M.: Din toate aceste precizări reiese că în Braşov, centrul de unde s-au tras toate iniţiativele mureşenilor s-a aflat în Piaţa Sfatului, acolo unde funcţionează Muzeul "Casa Mureşenilor". Dumneavoastră sunteţi directoarea onorifică. Existenţa acestei instituţii muzeale nu a avut un parcurs uşor. Mai ales din punctul de vedere al patrimoniului. Care este pe scurt istoria acestui lăcaş care astăzi este reprezentativ pentru Braşov?
Lucia Bunaciu: În revista Ţara Bârsei, în care sunt solicitată în fiecare an să dau un material, apare acum istoricul înfiinţării Casei memoriale. Acolo sunt toate datele referitoare la aceşti ultimi 15 ani, cu cei care au ajutat sau au pus beţe în roate.

A. M.: Eu ţin minte când, acum câteva decenii, exista doar un muzeu "Georghe Dima", pe strada Brâncoveanu.
Lucia Bunaciu: Acolo se găseau şi documentele mureşenilor. Vărul meu, Mircea Gherman, s-a agitat foarte mult şi a reuşit să formeze muzeul. Apoi acesta a fost mutat la parterul Casei din Piaţa Sfatului, acolo unde acum este o prăvălie. Un spaţiu pentru care am avut proces. Jumătate era al familiei şi jumătate al unui străin. Eu m-am judecat destul de mult. Ani de zile am umblat la tribunale. Proprietarul de acum, un inginer, a fost de acord să i se dea alt spaţiu şi el renunţă. Primăria nu i-a dat. El ceruse un anume spaţiu, dar acela l-a vrut soţia nu ştiu cărui primar. Procesul l-am câştigat la Braşov, dar a fost strămutat la Ploieşti. Ministerul Culturii nu m-a ajutat. N-am fost ajutată sub nici o guvernare şi am pierdut în final. Singura condiţie care i s-a pus proprietarului era să nu facă crâşmă şi să nu modifice nimic în interior. În schimb am reuşit să cumpărăm toată partea de sus, pentru că atunci când trăiau mureşenii era toată casa lor. Jos era redacţia gazetei, în spate era tipografia. Ar fi bine ca, în timp, toată casa să fie muzeu, dar deocamdată asta este.

A. M.: Lucrul bun este că, în ultimii ani, s-a reuşit să se constituie acest muzeu de sine stătător şi nu ca secţie a Muzeului de Istorie, cum fusese înainte.
Lucia Bunaciu: La Consiliul Judeţean şi Direcţia pentru Cultură, fie că a fost PSD, fie că a fost PD sau Alianţa, au fost nişte oameni care au iubit cultura şi, datorită lor şi a directoarei, doamna Silvia Buta, care a umblat şi nu s-a lăsat, s-a putut realiza această autonomie. Îmediat după 89, când era ministru Andrei Pleşu, a dat în scris că totul se va aproba, cu autonomie cu tot. O vreme nu s-a putut, dar după 1997 muzeul a căpătat autonomie, s-au dat fonduri, s-au angajat oameni de specialitate. Acum la muzeu este un staf întreg. Înainte era un singur om şi o femeie pentru curăţenie, împrumutată cu ziua de la Muzeul de Istorie. Faptul că se poate scoate o revistă, că există atât de multe activităţi, e mare lucru. Pentru asta se alocă fonduri, există o contabilă proprie.

A. M.: Acum la muzeu funcţionează un colectiv de cercetători tineri. Cum este structurat muzeul şi care sunt perspectivele lui?
Lucia Bunaciu: Muzeul are o secţie de istorie, care are un şef de secţie. Există apoi o secţiune muzicală, care are un specialist muzicolog, există arhiva, care este foarte importantă şi are zeci de mii de volume cu un arhivar specializat. Există un colaborator extern care face toate traducerile, din latină sau din germană. Aceasta pentru că manuscrisele, documentele nu le mai poţi pune la dispoziţie în mod direct, pentru că sunt atât de fragile foile, încât s-ar deteriora. Totul a fost scanat şi pus la punct, asa cum cer toate legile, cu atmosfera necesară, cu umiditatea corespunzătoare. Există un administrator pentru toate reparaţiile şi îmbunătăţirile, cel care umblă pentru alegerea firmei care, din cinci oferte, cere mai puţin pentru o lucrare necesară. Există trei supraveghetoare. Este o organigramă serioasă.

A. M.: În prezent muzeul este un loc unde se adună tot felul de proiecte culturale importante şi atractive, concepute pentru a face cunoscut patrimoniul muzeului şi importanţa sa.
Lucia Bunaciu: Aceşti tineri cercetători au o foarte bună legatură cu o mulţime de alte instituţii. De exemplu, există o rodnică legătură cu Muzeul Literaturii din Iaşi, cu Muzeul Brăilei. Există apoi diferite contacte cu tot felul de istorici. Ultima oară au venit cei de la Muzeul Memorialului din Sighet. Noi la rândul nostru organizăm expoziţii itinerante. Ultima a fost la Blaj, unde s-au dus obiecte şi înscrisuri. Oamenii noştri participă la sesiuni de comunicări, există legături cu muzeele din Deva, Lugoj şi Caransebeş, sau cu Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Acum se lucrează la o nouă secţie, Casa Baciu, pentru că Ştefan Baciu e braşovean, iar la muzeu sunt şi documente literare, datorate lui Andrei Mureşeanu. Sunt perspective de dezvoltare. Trebuie să adaug că în arhivă se găsesc şi documentele compozitorului Paul Richter, o parte din arhiva Brediceanu şi Dima. Vin cercetători din diferite părţi şi studiază aceste documente.

A. M.: Dacă aruncăm o privire asupra parcursului acestei familii, a modului în care ea s-a exprimat în timp, simţiţi că există nişte elemente pe care noi, cei de azi, le-am împrumutat din activitatea lor şi pe care ar trebui să le continuăm?
Lucia Bunaciu: Ceva specific mureşenilor a fost dragostea de neam şi dorinţa ca el să ajungă aşa cum merită, pentru că are o origine deosebită. Latinitatea i-a făcut pe mureşeni să fie aşa de mândri. Pe urmă, a existat dorinţa ca tinerii să fie cât mai interesaţi şi mai cultivaţi. Iacob Mureşeanu a dorit să se facă acest aşezământ, prin lăsământul pe care l-a făcut, numai şi numai pentru cercetători tineri. El a strâns toate aceste documente, scrisori, hârtii între care nici nu ştiu cum s-ar putea descurca cineva, ca să stea la dispoziţia istoricilor. Pe el istoria l-a interesat, pentru că a considerat că istoria este aceea care poate să ridice neamul. Ar fi bine ca cercetătorii tineri să se îndrepte spre istorie. La Casa Mureşenilor colectivul este întotdeauna gata să ajute, să dea toate lămuririle necesare. Mie mi-a scris de la Bucureşti băiatul lui Onisifor Ghibu, rugându-mă să-i trimit date despre tatăl lui, despre legătura cu muzeul. Există o emulaţie şi ar fi bine ca ea să fie sprijinită.

a consemnat Adrian MUNTEANU
(Va urma)