Un reprezentant de frunte al artei populare româneşti (1)

Un reprezentant de frunte al artei populare româneşti (1)

La 80 de ani, sculptorul în lemn Nicolae Purcărea este

 

Un reprezentant de frunte al artei populare româneşti (1)

 

dialog cu preşedintele Asociaţiei Creatorilor Populari din România, membru al Academiei Artelor Tradiţionale, deţinător al diplomei „Dimitrie Gusti", primită în aula Academiei Române, reprezentant al tradiţiilor populare româneşti pe multe meridiane.

 

Adrian Munteanu: Sunteţi născut în Scheii Braşovului, în această casă pe care n-aţi părăsit-o niciodată. În tinereţe cum arăta viaţa în acest cartier emblematic pentru Braşov?
Nicolae Purcărea:
Omul este un produs al timpului şi al spaţiului în care trăieşte. Scheiul îl poţi defini, după viaţa spirituală şi preocupare, ca un sat aşezat lângă Braşov, la porţile cetăţii. Până la primul război mondial, sub aspect spiritual a existat biserica lângă noi, o fortăreaţă de simţire românească. Dăinuia concepţia că biserica era aceea care te ocroteşte, iar preoţii erau sprijinul moral al omului. Elementul naţional era adânc sădit în noi, totdeauna în vrajbă cu stăpânitorii. Mai mult cu ungurii decât cu saşii. Saşii erau alt fel de oameni, cu spiritul corectitudinii săpat în structura lor. Ungurii erau mai agresivi, ei aveau pretenţia că sunt stăpânii şi trebuie să conducă. Datorită acestei situaţii sentimentul naţional era puternic înfiripat în inima românului.

În acest cartier erau aproape 20 de mori. De unde grâu? Aici era o altă preocupare a românului din Schei. Ei erau mari cărăuşi. Se duceau cu carele în Bărăgan, în Ialomiţa, la Galaţi, ajungeau până la Odesa, mergeau către Viena. Duceau cu ei mostre ale fabricanţilor locali. Unul dintre aceşti cărăuşi a fost bunicul meu, care era un fel de căpitan de poştalion. Pleca la drum cu lunile. Mai duceau ceva către Viena: acele găitane din care se făceau brandenburgurile pentru ofiţerii armatei imperiale. De la Galaţi aduceau peşte. În Schei am avut un renumit negustor, Ilie Birt, care în timp de necesitate aduna ostaşi din Schei cu care se ducea la lupte. Era o convenţie între el şi împărat. Împăratul îi oferise o mare decoraţie care îi dădea posibilitatea să se strecoare prin toate graniţele, prin toate vămile, fără a i se percepe taxe.

Sub aceste auspicii m-am născut şi mi-am derulat copilăria. Strada era prea mică pentru noi, copiii de atunci. Ne găseam orizonturile prin pădure, prin grădini, prin poienele din jur. Plecam dimineaţa, veneam seara. Mama ne punea o bucată de pâine unsă cu untură şi ne trimitea la joacă.

 A.M: O alta caracteristică a Scheiului, păstrată relativ până acum; este existenta unui mare număr de troiţe.
Nicolae Purcărea:
Troiţa a fost mai întâi stâlp de hotar în vremurile precreştine. Apoi a fost preluată în dogma creştină şi s-a construit sub formă de cruce. Troiţa are şi aspectul de mic altar. Omul, atunci când trece pe lângă o troiţă, se închină. Povestea este foarte veche: omului i-a fost frică de necunoscut, de forţele naturii, i-a fost frică de soare, de trăsnet, de vreme rea. De aceea, atunci când găsea un copac imens, secular, îl sanctifica. Agăţa în el mici podoabe şi, mai mult, se închina la el ca la un altar şi considera că pe coroana lui imensă se sprijină cerul. Cu timpul, pentru că avea o viaţă migratoare şi nu putea lua copacul cu el, a început să construiască un simbol al copacului, un trunchi cu două ramuri, şi deasupra bolta cerească. Teoria aceasta o susţine Romulus Vulcănescu. Fac o paranteză, nu întâmplătoare, şi afirm că ţara noastră este ţara cu cea mai bogată artă populară. Tezaurele existente în toate muzeele din ţară strălucesc prin frumuseţe, prin originalitate. Deducem că Dumnezeu a săpat în sufletul românului un dram de talent pe care el îl fructifică. Aşa au apărut monumentele de tot felul, printre care şi troiţele, care îmbină frumosul cu utilul. Întotdeauna obiectele de artă românească au avut şi un rol în viaţă. De exemplu, cel mai vechi monument de artă românească este răbojul. Răbojul pe care omul însemna la stână câte oi, cât lapte, câtă brânză are, după anumite semne convenţionale care au rămas la baza limbajului artei populare româneşti. Omul a venit de la sapă şi s-a gândit să dea nevestei ceva mai frumos. Aşa că pe o lingură a săpat nişte semne care au adus un plus de bucurie în casă. Până şi jugul boilor a căutat să fie mai frumos.

 

A.M.: Cum vă explicaţi că acest spaţiu al Scheiului este mult mai puternic marcat de tradiţie decât restul oraşului?
Nicolae Purcărea:
Vedeţi, Scheiul a fost un fel de enclavă. Etnicul s-a păstrat puternic. Mai este ceva: cu cât asuprirea popoarelor este mai mare, cu atât unitatea naţională se păstrează mai bine. Cei ce au ajuns să ne stăpânească au încercat mai întâi să ne dezbine atacând credinţa noastră. Astăzi se pare că au reuşit în bună măsură, pentru că nicicând vrajba între români nu a fost mai mare decât acum. Dar nu românii sunt vinovaţi, ci conducătorii lor. Noi am stat la închisoare catolici, evanghelici, reformaţi, ortodocşi împreună, dar n-au existat discuţii sau vrajbă între noi. Nici înainte nu exista această rivalitate.

 

A.M.: Despre copilărie am vorbit mai ales în privinţa contextului în care s-a derulat. La 18 ani cum aţi fi dorit să se desfăşoare pe mai departe viaţa dumneavoastră, spre ce aţi fi vrut să vă îndreptaţi?
Nicolae Purcărea:
Era perioada interbelică. Românul a trăit cum a trăit. Bine n-a trăit. Pericolul cel mare care ameninţa tara era pericolul comunist venit din răsărit. Lumea politică nu arăta că îi pasă. Ei trăiau momentul. Oamenii şi-au dat seama că şi în interior există probleme, ale oamenilor politici puşi pe căpătuială peste noapte. Ca şi astăzi. Istoria se repetă. Au apărut marii baroni, marii îmbogăţiţi. De unde, aşa peste noapte? Suntem sugrumaţi, primim ceea ce primim. Mulţi sunt învăţaţi de pe timpul comuniştilor să primească atât cât li se dă, cu toate că poate ar merita şi ei o altă soartă. Necazul este că, deşi o duc rău, când e vorba să-şi dea votul tot cu ei votează.

Din 1936 încoace, la noi a locuit o rudă de-a noastră din Râşnov,  Ion Faur, doctor teolog, profesor la Liceul Andrei Şaguna. La el veneau mulţi profesori tineri. Toţi erau legionari. Noi, copiii, trăgeam cu urechea şi ascultam la poveştile lor, la cântecele lor. Ascultam cum puneau problema celor două axe fundamentale, fără de care omul nu mai înseamnă nimic: cea verticală, către Dumnezeu, şi cea orizontală, către neam. Îşi puneau problema cu ce pot să contribuie la binele societăţii. Vorbeau despre tabere organizate pentru construirea unei biserici, pentru repararea unei şcoli, pentru ridicarea unui pod sau a unui dig. Toate acestea în mintea copilului luau o amploare nemaipomenită şi în felul acesta ne-am trezit şi noi că suntem alături de ei. Aşa a fost şi în perioada anilor 40. Am continuat şi după aşa-zisa rebeliune (adică eu, la putere, mă răzvrătesc împotriva mea?). În 1942, prin trădare, am fost şi noi arestaţi.

 

A.M.: Câtă închisoare aţi făcut?
Nicolae Purcărea:
În jur de 20 de ani. Am fost un an fugar, am mai stat şi în munţi, am avut şi trei ani de libertate, după 45. Mă arestaseră când eram în clasa a VII-a.

 

A.M.: Pentru dumneavoastră în ce a constat partea cea mai grea  a închiso-rilor comuniste?
Nicolae Purcărea:
Partea cea mai grea n-a constat în numărul anilor pe care i-am făcut, ci în intensitatea anilor pe care i-am trăit în închisoare. Dacă în perioada 42-44, sub Antonescu, erau sute de elevi care făceau închisoare, cu regim mai acceptabil, în perioada comunistă, când eram consideraţi trădători şi uneltitori, a început să se agraveze situaţia. Perioada cea mai grea a fost aceea de la Piteşti - Gherla. A fost o perioada despre care lumea ştie prea puţin, pentru că actualilor foşti comunişti nu le convine deloc să dezvăluie regimul pe care ni l-au aplicat şi care era de exterminare, de o bestialitate inimaginabilă. Am trăit ani de zile sub cumplita teroare, atât prin muncă, cât şi prin presiunea care se exercita asupra noastră  

 

(Va urma)

a consemnat Adrian MUNTEANU