În lipsa personajelor

În lipsa personajelor

Casa era mare, cu două nivele. La demisol se afla bucătăria largă, în formă de pătrat, cu ferestrele tăiate în partea de sus a peretelui, pe care bunica le acoperise cu perdeluţe roşii. Mirosea puternic a suc de roşii.
Pe treptele de piatră ce coborau în încăpere, bunica zări o pereche de cizme înalte, negre, soldăţeşti. Nu reuşea să vadă mai sus de genunchi.
- Ce faci aici?
- Stau, zic, mă gândesc.
- De ce nu vorbeşti cu mine?
Tăceam şi încercam să văd mai sus de genunchi. Mai sus de genunchi nu era un soldat, ci o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în negru, cu părul lung şi bălai. Bunica zâmbi uşurată. Războiul se sfârşise.
- Fiindcă n-am ce. Lucrez acum. Şi mă întorc spre bunica.
E o bunică straşnică, îmi zic. Părul ei alb pare vopsit, ochii ei albaştri par fardaţi, obrajii ei lungi par sculptaţi. Nu ştiu cu ce e îmbrăcată şi oftez adânc pentru că e ora prânzului şi poate ar trebui să mănânc.
- Ţie nu ţi-e foame?
- Nu.
Bunica prepara în orice caz suc de roşii. Poate avea de gând să pregătească şi-o friptură. Nu era normal pentru o bunică să păzească doar un amărât de suc de roşii. Femeia îi zâmbi cu subînţeles.
- Eşti foarte frumoasă.
- Şi dumneavoastră sunteţi o bunică minunată, păreau să-i spună ochii.
- Mă auzi?
Cum să nu-l aud, îl auzeam, însă eram prea ocupată. În orice caz, ceva mă avertiza că eram minţită. Iar exagerarea cu frumuseţea nu puteam s-o înghit.
Bunica îşi înmuie buzele în scobitura unei linguri de lemn. Sucul de roşii era gata.
Dar ce mă irita din cale-afară era îmbrăcămintea bunicii. Acum n-aş îndrăzni să spun că era ciudată. Veştmintele bunicii nu se vedeau. Se vedea doar capul ei, umerii acoperiţi cu un şal croşetat, din lână gri şi în jos, nimic. Nu vă gândiţi la prostii. Pur şi simplu bunica nu avea partea de jos a trupului, astfel încât nu se putea afirma că mergea, ci că plutea, plimbându-se cu o graţie de bunică plutitoare dintr-un colţ în altul al bucătăriei.
- Bunico, eu nu vreau să ajung bătrână.
- Nu te obligă nimeni, răspunse bunica tăios cu o voce pe care nu i-o cunoşteam.
Evenimentele luară o întorsătură neaşteptată chiar şi pentru bunica ce prinse deodată trup şi deveni protocolară:
- Bine ai venit! Stai jos, fă-te comodă. Ce, credeai că sunt o reclamă la sucul de roşii?
Şi începu să râdă cu un râs ce semăna a chiţăit. Începui să tremur şi mi se păru că cineva, un bărbat poate, undeva, deschidea o fereastră.
- Ce vârstă ai dumneata, bunico?
- Hîm, făcu bunica gânditoare. În tot cazul nu mai mult de 500.
- Şi cu toate astea...
- Şi cu toate astea uite că mă ţin bine. Tu câţi ani ai, fetiţo?
- Nu mai sunt o fetiţă, cred că e destul de vizibil, dar de ce mă întrebaţi?
- Din curiozitate, îmi semeni foarte mult, aşa arătam şi eu la vârsta ta.
Cum aveam deja îndoieli legate de locul şi data naşterii bunicii, spusei fără să ezit:
- Bunico, te înşeli, noi două nu semănăm deloc.
N-am văzut niciodată o bunică mai îndurerată. Părul ei alb părea o pânză de păianjen, ochii ei albaştri - stele căzătoare, obrajii ei lungi - explozii galactice. Bunica era scoasă din circuit şi auzii cum cineva, poate un bărbat, undeva, izbeşte un geam. Ciulii urechile.
- De ce nu-mi vorbeşti?
- Pentru că tu ştii totul.
Şi mă întorc spre bărbat. E un bărbat în toată puterea cuvântului, îmi zic. Robust, cu pielea ciocolatie, pare un prinţ egiptean. Ochii lui negri scrutează depărtările şi când clipeşte, pleoapele lui par săbii de oţel. Nu pricep ce încearcă să-mi spună şi mă amuz fiindcă bunica se găseşte tocmai acum să-mi înşire pe masă tot felul de bucate, exact când eram pe punctul de a-i arunca că singurul ei scop în viaţă e sucul de roşii.
- Parcă ţi-era foame, adaugă ea încurcată.
- Nu, mulţumesc, mi-a trecut de cât am aşteptat. Ah, şi încă ceva: şalul. Nu vă prinde deloc, aveţi un aer artificial, parcă aţi poza pentru o reclamă. Nu mai vorbesc de ochelari, de coc şi de zâmbetul ăsta de victimă. Nu vă mai prefaceţi că mă iubiţi, când de fapt, sunteţi invidioasă pe tinereţea mea, şi v-aţi îmbolnăvit de spaimă numai la gândul că aş putea să învăţ fabuloasele dumneavoastră reţete, pentru ca mai apoi să le fac cunoscute tuturor... Plutiţi, pe naiba! Nimeni nu pluteşte, nimeni nu are perdeluţe roşii! Nici în Scufiţa roşie perdeluţele nu erau roşii, presupunând că decorul ar fi fost în ton cu personajul...
...Abia mai puteam să răsuflu. Bunica lăsă bărbia în jos. Plângea? Îşi regreta comportamentul deşănţat? Sau surâdea încrâncenată, promiţându-şi că o să mi-o plătească? Nimic nu ne va lămuri în cele ce urmează.
Şi numai lumina palidă din încăpere ne dezgoli obrazul îmbătrânit al bărbatului.
- Iartă-mă, iartă-mă pentru că te-am făcut să suferi.
M-am gândit atunci că i s-ar fi potrivit o pereche de mănuşi albe şi o pălărie. Nu m-am înşelat.
- Trăsura ne aşteaptă, şopti, potrivindu-şi mănuşile şi pălăria. Şi, în timp ce caii nechezau nerăbdători, distinsei o tânguială, un fel de rugăciune de femeie disperată, care îmi cerea să merg la ea negreşit.
Bărbatul făcu un gest cu mâna, de ca şi când ar fi vrut să se scuze.
- Mai scuteşte-mă. Şi cu mânuşile şi cu tot. Ori îţi asumi toate faptele, ori nu eşti bărbat. Şi dă-ţi jos mănuşile, eşti ridicol. Bunica cel puţin, era mai modestă.
Şi iată cum casa bunicii mi se dezvălui pe neaşteptate, aşa cum o lăsasem. O bunică diferită mă privea însă din mijlocul salonului, tolănită într-un fotoliu şi lovind graţios ceaşca de cafea cu vârfurile unghiilor, printr-o mişcare ce sugera apăsarea clapelor. Se prefăcu luată prin surprindere, tresărind destul de exagerat şi vărsând cu premeditare cafeaua peste mileurile albe, din mătase. Sună din clopoţel. O servitoare se ivi în pragul uşii.
- Enlevez tout! Apportez de fraîche café! Vite!
- Bonjours, aruncai eu ironic. Româneşte nu ştiţi, sau e mai greu?
De această dată bunica chiar fu luată prin surprindere. Răsturnă de-a binelea tot ce era de răsturnat şi vărsă tot ce era de vărsat. Incidentul n-o făcu nici măcar să clipească
- Nimic nu e greu, cherie.
- Asta să i-o spuneţi lui mutu, nu mie.
- Tz, tz, tz, făcu bunica, aveţi un limbaj nefiresc pentru o femeie, plastic aş spune.
Cel puţin, gândii, bunica asta mă ţine în priză. Mă hotărâi să contraatac.
- Doriţi să vă jignesc în franceză?
Bunica ezită pentru prima oară, reducându-se treptat şi definitiv la tăcere.
- Ei bine, n-am s-o fac. Să vă spun un secret: urăsc franceza. Prefer japoneza şi vă declar cu toată sinceritatea că n-am întâlnit limbă mai încâlcită ca franceza. Şi cu toate astea mai simandicoasă şi mai plină de aere.
Bunica roşi oripilată şi îşi duse mâna la gură. Deşi aveam un întreg plan de expunere a  muzicalităţii limbii române, renunţai, în aşa hal de dezamăgită eram.
Afară mă aştepta trăsura. Fără cai, fără vizitiu. Apropiindu-mă, observai cum casa dispărea şi cum trăsura îşi pierdea însuşirile de trăsură. Cineva, undeva, poate un bărbat, spărsese un geam şi acum înaintam temătoare, în vârful degetelor, de parcă aş fi călcat pe cioburi.
- Hai să nu ne mai ascundem după degete, îmi propuse bărbatul fără mănuşi.
- Hai să nu ne mai ascundem.
- Hai să fim noi înşine.
- Hai să fim noi înşine.
- Poate singuri, dar cel puţin sinceri.
- Poate singuri, dar cel puţin sinceri.
- Noi şi întrebările noastre fără răspuns, ca-ntr-un ecou.
- Noi şi întrebările noastre fără răspuns, ca-ntr-un ecou.