Mimi, Momo şi Mumu se numeau aşa deoarece erau fraţi. Altă cauză nu exista, oricât şi-ar fi dorit ei să afle. Erau orfani şi înrudirea era doar o presupunere lansată de Momo într-una din zilele sale inspirate.

Locuiau într-o casă din cărămidă roşie, la zece kilometri de oraş. Casa era încăpătoare, chiar prea încăpătoare pentru trei oameni la fel de singuri şi tineri, dar foarte diferiţi ca fire. Diferiţi în concepţii, atitudine, simţire.

Mumu credea că secolul XX e secolul ferestrelor, că poţi ajunge fără greutate unde vrei, numai să-ţi doreşti. Mimi se mulţumea cu viitorul său lung şi infinit, căci pentru el existau doar secole viitoare, în care limitele de timp şi spaţiu erau vulnerabile ca păsările şi susţinea înrăit asta, întrucât Mimi nu credea în destin. Nici Mumu. Doar că Mimi nu credea în destin din cauze logice, în timp ce Mumu era prea mândru s-o recunoască.

Mândru, încăpăţânat şi frumos, aşa spuneau cunoscuţii. Mumu era înalt, zvelt şi avea pe lângă toate o minte ascuţită şi darul oratoriei. Ştia să poarte o conversaţie de orice fel - dar asta datorită observaţiei adânci şi nu a culturii, cunoştea politica şi era la curent cu cele mai noi evenimente sportive.

Multe femei au fost victimele admiraţiei pentru Mumu, dar Mumu nu vroia să se îndrăgostească. Mumu vroia să plece în America. Astfel, într-o zi cu cer mai mult decât senin el a spus:

- Poimâine plec în America.

- Şi dus a fost.

Puteau ei - Momo şi Mimi - să se opună? Nu puteau şi nici n-ar fi vrut. Mumu era ca un titlu nobiliar pentru ei, era piatra preţioasa: „Ştiţi, noi mai avem şi un al treilea frate. Mumu. Frumos, deştept, a plecat din ţară. Priviţi, aceasta este fotografia lui". Deoarece Mumu a rămas cu timpul doar o fotografie, o amintire. Se mai întrebau de el, aşa, într-o doară:
- Ce mai ştii de Mumu?

- Ce ştii şi tu.

Adică nimic. Ceea ce era de preferat, întrucât îşi puteau imagina ce e mai frumos. Şi asta făcea Momo, în fiecare zi, oferindu-le cunoscuţilor amănunte şi picanterii inventate din presupusa viaţă de huzur a fratelui său. Pentru că Momo era o persoană generoasă, prietenoasă şi iubită ca o femeie. Mai modest, nu avea caracterul special al fraţilor săi. În schimb, era foarte priceput: gătea chiar bine, se pricepea la tâmplărie, zidărie, grădinărit. Călărea cu o ţinută impecabilă şi nu părea să aibă decât o singură problemă în viaţă: femeile erau, fără doar şi poate, extraterestrii. La toate astea se adăuga faptul că era un bun sfătuitor. Dacă cineva avea o dificultate tehnică, apela la Momo.

- Nu mă mai înţeleg cu nevastă-mea.

- Divorţează.

Şi omul divorţă, convins că a ales soluţia cea mai buna.

Momo venea cu fel de fel de veşti, ştiri inedite, bârfe, ba chiar găselniţe filosofice - incitat, pesemne, de Mimi - ce aveau darul de a-i scoate din pepeni pe fraţii săi. Momo nu era considerat prea inteligent.

Odată, pe când Mumu era încă în ţară, Momo a intrat val vârtej în casă şi, cu chipul descompus, a decretat:

- Tocmai am avut o reviune!

- Cum adică, Momo, o re-vi-u-ne? se interesă Mumu.

- Adică acea capacitate a omului de a visa cu ochii deschişi.

- Eşti sigur ca aşa se citeşte? aruncă maliţios, Mimi.

- Absolut, răspunse Momo ferm. Şi care se măsoară cu revenometru, un dispozitiv de măsurare a intensităţii viselor.

Mimi şi Mumu rămaseră mască. În special Mimi care, fără să se uite unde stinge ţigara, o lăsă să cadă peste „Critica raţiunii pure", care fu imediat cauza unui incendiu neînsemnat în camera de zi. Şi fraţii uitară să-l întrebe pe Momo în ce anume constă „reviunea" lui.

Şi nici Momo nu spuse, dar nici incendii nu mai provocă. Fusese ultima lui sclipire în stare să producă ravagii. Căci Momo mai avea, aşa, pe nepusă masă, câte un moment sclipitor ce-i făcea pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva suferă de sindromul dublei personalităţi. Dar întrebările referitoare la Momo, chiar şi propriile sale întrebări, rămâneau fără răspuns. Momo era o persoană enigmatică ce avea darul să complice şi mai tare o întrebare în strădania sa de a găsi explicaţii.

Momo se străduia şi cu femeile. Dacă avea noroc, le dădea cu şutul, dacă nu avea, nu avea. Mimi se învârtea şi el, fără, folos, în jurul achiziţiilor lui Momo. Degeaba. Femeile erau atrase irezistibil de statura robustă, ochii cenuşii şi umanismul profund al lui Momo.

Faţă de Momo, Mimi era un zeu. Un geniu neînţeles. Studia zi şi noapte, matematici şi filosofie, mânca Heidegger pe pâine, se îndrăgostea platonic şi iubea decisiv.

Subţire, cu ochi adânci şi negri, Mimi era considerat intelectualul pur, care citea cum alţii respiră. Visul său era Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece Mimi era scriitor, cea mai de preţ lucrare a sa fiind „Oameni şi zei", un tratat filosofic cu care nu izbutea deloc să ajungă la capăt. Dar dacă era în stare să-şi dea viaţa pentru o idee literară, Mimi nutrea în acelaşi timp o inaptitudine adâncă pentru treburile caznice, de care se ocupa exclusiv Momo.

Într-o bună zi pentru Mimi şi extrem de nepotrivită pentru Momo, acesta din urmă se îndrăgosti de o femeiuşcă, Luna, frumuşică şi isteţică pe alocuri, asemenea lui. Dar nu avu noroc, căci fata îi făcu curte lui Mimi atât de asiduu, încât Mimi o luă de nevastă.

Într-o după amiază de toamnă târzie, cu ploaie deasă, poştaşul aduse prima scrisoare de la Mumu. O citi Mimi, răspicat, cu opriri bruşte ca nişte staze, în care privea fix în ochii lui Momo. Le spunea că se însurase cu o sud-americancă frumoasă, care-i cânta seara, înainte de culcare şi gătea picant, că avea un salariu decent, îndeajuns cât să-şi crească cele două fetiţe. Era greu, mai greu decât prevăzuse, dar se descurcau. Câteodată privea cerul şi se gândea la Momo. Sau altă dată îl visa pe Mimi, arheolog, cu unghiile negre de pământ, răscolind după rămăşiţele trecutului, apoi ei trei, copii, jucând „Ţările" şi scrijelind cu cuţitul în ţărână.

Mimi o luă pe Luna pe genunchi şi rămase uimit de repeziciunea cu care se rostogoleau lacrimile lui Momo. De atunci Momo n-a mai fost om. Sau a fost prea om.

La început, Mimi n-a înţeles de ce Momo trebuie să care lemne. Cu timpul, s-a dumirit. Construia un hambar, ori ceva asemănător. Dar după ce a trecut de trei etaje, Mimi a realizat că nici coteţ - cum bănuise prima oară, nici hambar nu era. O singură dată l-a întrebat:

- Ce faci, Momo?

- Visul lui Mumu, a răspuns Momo, cocoţat pe catul al treilea.

Şi Momo continua, înfierbântat, să construiască un fel de scara din ce în ce mai înaltă.

Când veni prima ninsoare, Mimi plecă şi el din ţară, însoţit de Luna. Facultatea de Litere şi Teologie din Lausanne îl invitase să ţină un curs de literatură comparată. În a doua jumătate a lui ianuarie, Momo primi o scrisoare de la Mimi prin care era înştiinţat că lucrarea lui Mimi, „Oameni şi zei", fusese propusă pentru Premiul Nobel.

Momo mai plânse o dată, dar numai cu o umezeală a ochilor săi dârji, apucă o lopată şi începu să înlăture zăpada de pe scară.

Era noapte şi atât de senin, încât Momo, aşezat pe cel de-al treizeci şi treilea cat, pe spate, cu faţa spre cer, putea să audă cum stelele îl cheamă. Pe diferite voci, unele mai puternice, altele mai slabe, ca nişte şoapte de femeie, venite de departe. Descoperi chipuri, din ce în ce mai multe chipuri, unele singuratice, altele suprapuse ori sărutându-se. Chipuri cu ochi aprinşi ce-l priveau pe Momo implorându-l. Se ridică în picioare şi întinse braţul spre o stea anume. Apoi îl întinse şi pe celălalt şi, cu picioarele lipite şi drepte, îşi luă zborul. Se auzi o cioară şi mai apucă să gândească ce pasăre tristă. Apoi o ultimă şoaptă, ca o mângâiere.

 

Vocile din jur nu mai conteneau: „Înnebunise în ultima vreme. Cine-ar fi spus..."

Nemişcaţi, Mimi şi Mumu priveau chipul fratelui. Craniul fusese zdrobit în asemenea hal, încât se văzură nevoiţi să-l acopere cu un chipiu. Astfel deghizat, fardat intens, cu buzele întinse într-un rânjet, Momo părea un clown de circ şi Mumu se înfurie, încercând să-i scoată chipiul. Dar Mimi îl opri.

Îl însoţiră pe ultimul drum, până când zăpada proaspătă începu să se aşterne peste mormântul lui Momo. Ningea.

Spre casă, nu-şi rostiră un singur cuvânt. Abia când ajunseră, Mumu reuşi să articuleze:

- Am găsit asta în buzunarul lui Momo.

Era o hârtie pe care Mimi recunoscu scrisul rotund al lui Momo. Spunea că îşi iubise fraţii mai mult decât orice. Îşi asumase înfăptuirea acelui vis în care Mumu şi Mimi se vedeau întregiţi. Că a încercat să zboare pentru Mumu, apoi a coborât pe pământ pentru Mimi. Momo mai spunea că visul e lucru greu şi că puţini au parte de vise. Şi încheia astfel: „Nu distrugeţi scara mea către cer. Nu ştiu dacă o scară la cer e lucru puţin sau mult în viaţă. Mimi trebuie să ştie mai bine".

Peste doi ani, în primăvară, Mumu se întoarse acasă. Îşi aduse soţia şi copiii. Casa era în locul ei, iar scara lui Momo devenise cuib pentru păsări. Fiecare nivel adăpostea câte o specie, iar exemplarele erau parcă alese pentru expoziţie. Preferatul lui Mumu rămase însă un porumbel alb cu ochii cenuşii şi vioi, care-l pândea din fereastră, în fiecare dimineaţă.