Orfelinat celest

Dacă la început a fost cuvântul înseamnă că Dumnezeu s-a născut poet
şi a făurit universul doar în imaginaţia sa...
nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci nu i-aş găsi niciodată marginile.
Sunt obligat să cred că exist şi dacă nu aş crede nu aş mai exista...

supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
Unele planete erau puse cu dichis, altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi... de-a v-aţi ascunselea surâdea şi se năştea în cer o altă stea.

Copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.

Copilul plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea o creatură ciudată
cu forme nedefinite, cu aripile zgribulite.
Se tot gândea... şi se tot gândea:

ce-ar fi dacă din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi
aş plămădi un trup şi o umbră?
Celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va-ntoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?
Ce-ar fi dacă din coastele sale aş face femeie
şi două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată
o lume de oameni şi o lume de umbre
trăind şi murind totodată?
Ce-ar fi dacă i-aş lăsa şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască fără să graviteze
în jurul visului meu?