timpului...
nu-i tremură niciodată mâinile
îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mâinile
când încerc să mă rad
îmi zic mereu astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întâlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu acelaşi costum de haine
pe care îl port de-o viaţă cuvântul meu
merg pe stradă râzând
poate că mă voi pierde în această forfotă
şi timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămân singur în faţa destinului
mâinile-mi tremură iubire
supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde
după fiecare apus mâinile-mi tremură
închinăciune către tine
cel care m-a învăţat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine
în care mă nasc în care trăiesc în care mor