Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach

 

 

S-a născut la Eisenbach, în Saxonia, la 21 martie 1865, fiind cel mai mic dintre cei opt copii ai lui Johann Ambrosius Bach. O întreagă stirpe muzicală a fost stirpea Bach- în arborele genealogic al familiei n-a existat niciun Bach care să nu se fi ocupat cu muzica până la acea vreme. Familie harnică și fertilă a dat timp de două secole generații succesive de muzicieni care puteau fi întâlniți peste tot în Germania: Hamburg, Berlin, Leipzig, Weimar, Jena, Luneburg, Arnstadt, Eisenach, Minden, Gotha, Halle, Dresda sunt doar câteva din orașele în care puteai întâlni un Bach muzician. Era un adevărat clan care avea relații foarte strânse, se vizitau între ei, se ajutau, făceau muzică și își foloseau relațiile pentru a-și plasa rudele oriunde apărea câte un post. Tatăl lui Johann Sebastian, Johann, Ambrosius,  a fost un foarte bun și respectat organist la Eisenbach. Mama lui a murit când Sebastian  avea 9 ani, iar tatăl, un an mai târziu și a fost crescut, împreună cu Jakob, de fratele lor mai mare, Johann Christoph care era organist la Ohrdruf. A fost un copil foarte talentat și a ajuns încă de la vârsta de 14 ani în al doilea ciclu școlar în care, normal, se intra de la 18 ani. Bun organist și cântăreț la clavir, violonist și compozitor, avea un auz absolut și s-a bucurat de recunoaștere și de respect din partea comunității.

 În tinerețe, a avut  reputația de om încăpățânat, dificil, temperamental, gata oricând să provoace un scandal. Se spune că în 1705, la Arnstadt a fost antrenat într-o dispută cu un alt student, Geyersbach. Bach s-a înfuriat, a scos pumnalul și într-o fracțiune de secundă și-a pus adversarul la pământ. Au fost despărțiți de colegi și la anchetă s-a dovedit că Bach fusese vinovat, îl făcuse pe celălalt Zippelfagotist (adică, behăia ca o capră bătrână la fagot). Deși a primit mustrare, Bach era incorigibil- era un perfecționist, gata oricând să-și apere punctul de vedere chiar și cu pumnul. Conștient de valoarea lui, era un singuratic, nu se amesteca cu ceilalți, păstrând o atitudine distantă, superioară.

În 1717, la Weimar fiind, ajunge la închisoare pentru că ”a insistat cu prea multă obstinație asupra demisiei sale”, considerând că nu-i plătit pe măsura muncii de organist și cantor  pe care o îndeplinea la 4 biserici din Leipzig. Unul dintre consilierii orașului îl acuzase de mediocritate și de faptul că ocupase postul înaintea altui muzician, ”mult mai bun”. Era vorba de Georg Philipp Thelemann. Întâmplător, cei doi muzicieni erau în relații foarte bune, mai târziu Telemann botezându-i pe unul dintre fiii lui Bach. A intrat, apoi, în competiție cu Johann August Ernesti, rectorul școlii de la Sf. Thomas. În cele din urmă, și-a căutat dreptatea la însuși Înălțimea sa Frederick Augustus, puternicul prinț și domn de la acea vreme. A avut câștig de cauză până la urmă.

Când voia ceva, Bach nu era omul care să poată fi oprit și aceeași atitudine din viața de zi cu zi a adoptat-o în muzică. Nu suporta mediocritatea și oriunde mergea își impunea punctul de vedere. El știa să cânte la mai toate instrumentele și se ocupa îndeaproape de oamenii săi din orchestră și din cor. Ca dirijor, era o figură impunătoare: ”avea auzul atât de fin, că percepea până și cea mai mică eroare chiar din ansamblurile cele mari.” Își ținea sub control toți muzicienii și nu ierta nici cea mai mică abatere, era  într-o continuă trepidație ca un vulcan în fierbere.  A fost un adevărat titan al timpului său eclipsându-i pe ceilalți compozitori și înnoind întregul sistem muzical.

Odată cu Bach, barocul a ajuns la apogeu- a preluat esențialul de la cei dinaintea lui și a anticipat cu genialitate ceea ce avea să urmeze. A fost unul dintre cei mai cultivați muzicieni ai timpului său cu o uriașă dorință de a fi la zi cu tot ceea ce se întâmpla în lumea muzicală europeană. Era obsedat de tehnica muzicală, devora tot ce era nou și citea toate cronicile concertelor de la acea vreme. Cunoștea tot ceea ce compusese Legrenzi, Palestrina și Frescobaldi, dar și muzica lui Vivaldi, Albinoni, Telemann, Scarlatti, Lully, Couperin, Telemann.

Johann Sebastian Bach a fost în mare măsură un autodidact, așa ca  mulți alți  muzicieni de talia lui, de pildă, Schubert și Mozart  care nu aveau nevoie de prea multă instruire. A preluat din toate sursele, din toate genurile (cu excepția operei),  a sintetizat, și le-a însușit  și a lăsat umanității cea mai profundă și mai spectaculoasă muzică compusă vreodată. ”Arta fugii”  a fost și rămâne recunoscută drept o lucrare colosală prin infinitele variațiuni contrapunctuale, prin imaginația debordantă, prin diversitate. Este lucrarea care însumează absolut topt ceea ce se știe despre contrapunct și dă întreaga măsură a geniului creator al lui Bach prin unicitatea, măreția și lirismul ei. Întreaga lui operă  este de o intensitate nemaiîntâlnită și  e plină de surprize. Polifonia este doar una dintre particularitățile muzicii lui. ”Concertele brandemburgice”, ”Misa în si minor”, ”Patimile după Matei” și multe alte piese de mare virtuozitate îl situează în postura de-a nu avea egal nici printre contemporani și nici după aceea. Uneori, pornind de la formele moștenite de la înaintași, Bach le-a prelucrat și le-a cizelat scriind concerte pentru orgă, vioară și alte instrumente cu claviatură.

 A fost primul care a stabilit acordajul bine temperat care se folosește și acum. Până la el se utiliza sistemul cu jumătăți de tonuri. El a împărțit octava în douăsprezece tonuri aproximativ egale pentru ca urechea să le poată percepe și să poată tolera micile imperfecțiuni. ”Clavecinul bine temperat” este o ilustrare a ceea ce a făcut în materie de acordaj, cele două cărți conținând patruzeciși opt de preludii și fugi câte două în fiecare tonalitaate, majoră și minoră. Cât despre simbolistica întregii lui opere îi lăsăm pe specialiști să se pronunțe în continuare, deși s-au scris biblioteci pe această temă. Noi, profanii, putem să ne bucurăm de frumusețea și rafinamentul compozițiilor lui Bach într-o măsură mult mai mare dacă le corelăm cu mesajul spiritual și cunoscând contextul religios al epocii. Muzica lui laică e mai puțin dificilă, abstractă, și poate fi savurată cunoscând cât de cât procesele mentale și emoționale ale compozitorului. Desigur, fiecare epocă își are stilul ei interpretativ și faptul că o serie de muzicieni au dat o nuanță rigidă, mecanică, austeră,  muzicii lui au făcut-o, uneori,  greu digerabilă.

Se știe că Bach era un bărbat pătimaș, un executant viguros, plin de cutezanță, de spontaneitate și un mare inovator. Se pare că romanticii au fost, instinctiv, mult mai apropiați de stilul lui Bach. După moartea lui,  se spune că cea mai mare parte a compozițiilor a dispărut din repertorii, abia în 1829, Mendhelssohn ar fi reluat St. Matei.

Bach a fost totuși  un bărbat plin de vitalitate și virilitate, asemeni unui țăran, a fost căsătorit de două ori și  a avut douăzeci de copii dintre care nouă i-au supraviețuit. Așa se face că o parte dintre copiii lui i-au popularizat muzica și au contribuit la menținerea și răspândirea faimei sale. Cel mai cunoscuți au fost Johann Christoph Bach și Johann Christian Bach  care au compus ducând mai departe tradiția tatălui. Apoi, au fost mulți dintre elevii lui Bach așa cum a fost Johann Friederich Doles care i-au menținut muzica în repertorii și l-au făcut cunoscut altor muzicieni. Baronul Gottfried van Swieten de la Viena a devenit liderul unei mișcări care semăna cu un cult al lui Bach și i-a făcut cunoscute partiturile lui Mozart și Haydn, organizând serate muzicale în onoarea marelui compozitor. Ultimul Bach muzician a fost nepotul lui, Wilhelm Friederich Ernst (1759-1845). Providența a colectat întregul geniu muzical al familiei  Bach și l-a indus celui care a fost Johann Sebastian Bach.

05.02.2021

m.s.

 

 

 

 

Cenaclu Literar: