Pasionalul domn Avram

Pasionalul domn Avram

Răducu e un băiat care locuieşte la scara unu. De fapt tot acolo s-a şi născut. La propriu. Adică nu la maternitate ca toţi ceilalţi copii care se joacă în faţa blocului începînd cu ora şapte după masa. Asta e ora la care se adună pe maidanul din spate ăi mai mari, care ştiu deja să joace tenis cu piciorul şi frunza. Printre dărîmături Răduc este cel mai fericit.

- Uite, mă, am mai găsit un ban cu capul lu’ urîtu’ ăsta... Regele ăla...

Colecţionează monede. De fapt, el habar nu are ce face cu ele, pentru că le strînge pur şi simplu într-o puşculiţă în care mamă-sa oricum nu are ce să-i pună. De multe ori nu are ce să îi pună nici în farfurie. Şi atunci lipseşte nopţile. Mult şi se întoarce întotdeauna obosită şi încercănată. Iar domnul Avram, de la etajul şase, dă în fiecare dimineaţă nas în nas cu ea în uşa liftului, cînd funcţionează. El în drum către birou; ea în drum către casă.

Asta pînă ieri. Pentru că ieri domnul Avram nu a mai dat nas în nas cu ea în uşa liftului. Şi nu din cauză că liftul nu ar fi mers, ci din motive tainice şi de aceea cu mult mai îngrijorătoare nefiind pe înţelesul domnului Avram. Obişnuit cu tabietul blocului, a plecat destul de frustrat şi înciudat la serviciu.

La o privire mai atentă, era chiar supărat, deoarece fundul rotofei şi doar pe jumătate ascuns de fusta scurtă a mamei lui Răducu îl binedispunea şi îi umplea timpul petercut în metrou cu imagini fierbinţi şi tulburaătoare pe care nu ar fi avut curajul sp le povestească nimănui. De nevastă-sa să nu mai vorbim.

Seara, cînd se întorcea de la birou, o găsea în capul străzii, aplecată pe geamul unei maşini oprite pe marginea şoselei sau aranjîndu-şi sutienul care îi strîngea sînii să-i crape şi mai multe nu. Ba o dată, chiar a văzut-o suindu-se într-o dacie albastră şi plecînd în trombă. L-a cuprins un soi de nostalgie amestecată cu frustrare, apoi a dat uitării atît nostalgia, cît şi frustrarea şi s-a întors la nevastă-sa pus pe harţă. Pînă au ieşit vecinii şi i-au ameninţat că, dacă nu se potolesc cu ţipetele, cheamă poliţia. S-au potolit. Spaima de hîrţogăraie şi de umblat pe la secţii dădu încă o dată roade şi blocul se scufundă amorţit în cotloanele îmbălsămate în ceapă călită.

Din loc în loc, în mai puţin de două ore, domnul Avram se trezi că îi cresc nişte pete mari şi roşii pe piele. Atît de mari şi atît de roşii, încît începură să-l mănînce. Aşa că se puse pe scărpinat haotic, dar temeinic. Nici un rezultat. Se vîrî sub duş şi se săpuni pînă reuşi să îşi dea sîngele. Petele roşii încetară să-l mai mănînce. Acum îl usturau.

Întors la televizor, trase o înjurătură printre dinţi, din care reieşea ceva de mama unui necunoscut, înjurătură ce, deşi nu îi mai uşură starea fizică, îi mobilă destul de confortabil psihicul pentru cîteva minute.

Peste noapte se trezi de patru ori sub diverse pretexte şi spre disperarea nevestei. Se răsuci şi se suci, îşi fcu un ceai de iasomie şi îl bău arzîndu-şi limba şi cerul gurii. Dimineaţa îl găsise orb de somn şi surescitat la maximum. Se bărbieri cu mai multă atenţie decît de obicei şi cu o spaimă întrucîtva mistică privind lama briciului. Îşi trase pantalonii şi cămaşa pe el, îşi fpcu nod dublu la şireturile de la pantofi, o cruce în dreptul pieptului şi ieşi exact la şi zece pe uşa apartamentului, aşa cum făcea de opt ani. Ghinionul însă îl urmărea pas cu pas pe domnul Avram. Deschizînd uşa ascensorului, se trezi iar lovit în moalele capului de perspectiva singurătăţii călătorului cu metroul. Mama lui Răducu lipsea cu despvîrşire.

Intră la idei. Să fi păţit ceva era exclus, ar fi vuit tot blocul încă de aseară. De mutat nici vorbă, îl văzuse pe fiu-său chiar ieri jucîndu-se în spate. Gîndul că îşi schimbase ora de întoarcere se lega în capul domnului Avram de o tragedie existenţailă. Că aşa n-are omul noroc, că o mulţumire are şi el, o bucurie acolo, că şi-aşa viaţa asta e cum e, mai vine şi o nenorocire de-asta pe capul lui şi-i face zilele şi mai amare şi mai nesuferite. Că în fond, ce? Mult ceruse el? Că să fie a naibii ziua cînd s-a mutat în blocul ăsta de idioţi cu neamurile lor cu tot. Cînd ajunse la aparatul genital ce reieşea a fi unul singur, de sex feminin şi comun întregii suflări din bloc, se împiedică pe scările rulante de la metrou şi îşi juli cotul încercînd să se prindă în cădere de balustradă.

Ajunse la birou boţit şi posac. Domnişoara Pandele, secretara domnului director, îi lipi un plasure pe cot şi-l îmbărbătă cît se pricepu. Era însă prea tîrziu să-i mai poată intra cineva în voie domnului Avram. Stătu în faţa mormanelor de hîrtii toată ziua şi bătu gînditor cu creionul în lemnul biroului pînă se făcu ora să se întoarcă acasă.

Petele, între timp, se înfrăţiseră şi formau o hartă imensă care nu se mai ştia unde începe şi unde se sfîrşeşte-â.

În noapte ce urmă, nu mai reuşi nici să aţipească. Fumă aplecat pe geamul de la bucătărie sperînd să o vadă venind ori plecînd. Mama lui Răducu însă nu se sinchisea cîtuşi de puţin să apară şi parcă înadins îşi trimitea tot felul de reprezentante ale sexului frumos care îi semănau perfect. Pînă se apropiau. Domnul Avram simţea că înnebuneşte.

Şi simţămintele domnului Avram nu îl înşelau niciodată.

Nici nu răsărise soarele şi era în faţa scării sudînd ţigară de la ţigară. Îl încercau pe rînd cînd furia, cînd resemnarea, cînd plînsul, cînd curajul şi iar furia. Întîrziase binişor la serviciu. Se ridică de pe trepte şi o porni aiurea pe maidan bombănind pe înfundate. I se făcuse rău de la stomac şi îi venea îngrozitor de tare să verse. Se apucă cu ambele mîini de un copac şi stătu aşa o vreme pînă ce se simţi în stare să o pornească iar din loc.

Zilele se scurgeau ca melcii. La fel şi domnul Avram. În săptămîna care trecuse, nu mîncase mai nimic, dormise pe canapeaua din hol îmbrăcat şi încălţat, fumase ca un turc (pînă îi venise nevesti-si ideea salvatoare să scoată perdelele ca să nu se înnegrească), urlase ca un apucat din te miri ce, plînsese ca un copil, se scărpinase ca un drac, se rugase pălit de o religiozitate remarcabilă şi zăcuse fără să scoată o vorbă, lipit de geamul ce dădea în aleea din faţă.

Nu îşi amintea cum s-a făcut de-a ajuns la spital. Nici nu mai avea de altfel vreo importanţă. Îl durea în coşul pieptului şi se simţea tot o arsură şi mai mult mort decît viu.

Şi, pentru că simţămintele nu îl înşelau niciodată pe domnul Avram, se dovedi că adormise cu ţigara aprinsă şi, pornind de la canapeaua din hol care cam făcuse veacul, focul se întinsese în toată casa.