Lectura de seară - DE CE ICOANE?

Lectura de seară - DE CE ICOANE?

Am împrumutat de la cineva o carte cu un subiect care m-a interesat întotdeauna: istoria Bisericii creştine de la începuturi până în prezent. Cartea se numeşte "Creştinismul de-a lungul secolelor", autorul, Earle E. Cairns, fiind profesor emerit la Wheaton College în Wheaton, Ilinois, membru al American Society of Church History, American Historical Association şi al Conference on Faith and History. M-a surprins obiectivismul acestei cărţi ce prezintă faptele istorice, descrie evoluţia bisericii începând de la biserica primară şi până la apariţia ecumenismului din zilele noastre, oferind o lectură extrem de bine documentată şi nepartinică.


Am împrumutat de la cineva o carte cu un subiect care m-a interesat întotdeauna: istoria Bisericii creştine de la începuturi până în prezent. Cartea se numeşte "Creştinismul de-a lungul secolelor", autorul, Earle E. Cairns, fiind profesor emerit la Wheaton College în Wheaton, Ilinois, membru al American Society of Church History, American Historical Association şi al Conference on Faith and History. M-a surprins obiectivismul acestei cărţi ce prezintă faptele istorice, descrie evoluţia bisericii începând de la biserica primară şi până la apariţia ecumenismului din zilele noastre, oferind o lectură extrem de bine documentată şi nepartinică.

Fiindu-mi imposibil să trec în revistă tot conţinutul acestei cărţi, extrem de dens, interesant şi oferind o sumă de date şi fapte istorice pe parcursul a 500 de pagini, voi puncta câteva aspecte esenţiale din punctul meu de vedere, nedumeriri personale ce au primit un răspuns profesionist şi obiectiv din partea autorului american.

Discutând într-o zi cu cineva pe teme religioase, la un moment dat acesta a făcut afirmaţia: "singurul reper pe care îl consider când cineva se referă la apartenenţa sa religioasă este Crezul de la Niceea - nu este adeptul acestui Crez, pentru mine nu există ca şi creştin". Mi-am ascuns ignoranţa şi nu i-am cerut amănunte, amănunte pe care le-am aflat ceva mai târziu din această carte de istorie. Următorul pasaj vă poate feri şi pe voi, cititorii de angoasa necunoaşterii:

"În istoria Bisericii au existat două mari perioade de controversă teologică. Între anii 313 şi 451 controversele teologice au avut ca rezultat încercarea de a rezolva problemele formulând credeuri. Marile credeuri ale protestantismului au primit forma în perioada disputei telologice din timpul Reformei. Prima perioadă a controversei teologice a avut loc între anii 325 şi 451, când au fost convocate concilii universale sau ecumenice ale conducătorilor Bisericii pentru a rezolva conflictul. Aceste concilii au formulat principii universale ale Bisericii Creştine, cum ar fi Credeul de la Niceea şi cel atanasian. A fost epoca în care au evoluat principalele dogme ale Bisericii Creştine. Cuvântul dogmă a venit prin limba latină din grecescul dogma, derivat din dokeo - a gândi. Dogmele sau doctrinele formulate în această perioadă au fost rezultatul gândirii şi cercetării intense a Bibliei şi a scrierilor Bisericii, pentru a interpreta corect sensul Scripturilor asupra punctelor disputate şi pentru a evita opiniile eronate.

Problema relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Isus Cristos a devenit acută în Biserică la scurtă vreme dupa încetarea persecuţiei.

În anul 318 sau 319, Alexandru, episcop de Alexandria, le-a predicat prezbiterilor lui despre "Marele mister al unităţii Trinităţii". Unul dintre prezbiteri, Arius, un cărturar ascet şi predicator popular, a atacat predica, deoarece el credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele din Dumnezeire. În dorinţa de a evita o concepţie politeista despre Dumnezeu, Arius a luat o poziţie care nu trata corect adevărata Dumnezeire a lui Cristos.

Problema era de natură soteriologică. Putea Cristos să îl salveze pe om dacă El era un semizeu, inferior adevăratului Dumnezeu, şi de esenţă asemănătoare dar diferită de Tatăl, aşa cum susţinuseră Eusebiu şi Arius? Care este relaţia lui exactă cu Tatăl? Controversa a devenit atât de înverşunată încât Alexandru a reuşit să-l vadă pe Arius condamnat de un sinod. Atunci Arius a fugit la palatul lui Eusebiu, episcop de Nicomedia, care îi fusese coleg de scoală. Deoarece disputa s-a centrat în Asia Mică, ea ameninţa atât unitatea imperiului cât şi pe cea a Bisericii. Constantin a încercat să potolească disputa prin scrisori trimise episcopului Alexandriei şi lui Arius, dar disputa trecuse dincolo de punctul în care putea fi soluţionată printr-o scrisoare, fie ea chiar şi din partea împăratului. Atunci Constantin a convocat un conciliu al episcopilor Bisericii, care să dea o soluţie la dispută. Acest conciliu s-a întrunit la Niceea la începutul verii lui 325. Au fost prezenţi între două sute şi trei sute de episcopi ai Bisericii, dar din partea apuseană a imperiului au venit mai puţin de zece. Împăratul a prezidat prima şedinţă şi a plătit toate cheltuielile. Pentru prima dată, Biserica s-a văzut dominată de conducerea politică a capului statului. Problema perenă a relaţiei dintre Biserică şi Stat a reieşit clar aici, dar episcopii erau prea preocupaţi cu rezolvarea ereziei teologice pentru a se mai gândi la această problemă. La conciliu au fost scoase în evidenţă trei puncte de vedere. Arius, sprijinit de Eusebiu din Nicomedia şi o minoritate din cei prezenţi, au insistat că Cristos nu a existat din veşnicie, ci a avut un început în actul creator al lui Dumnezeu, înainte de timp. Arius credea că Cristos este de esenţă sau substanţă diferită (heteros) de Tatăl. Datorită vieţii Sale virtuoase şi ascultării de voia lui Dumnezeu, Cristos trebuie considerat divin. Dar Arius credea că Cristos e o fiinţă creata din nimic, subordonat Tatălui şi de esenţă diferită de Tatal. El nu este coegal, coetern şi cosubstanţial cu Tatăl. Pentru Arius, el este divin dar nu Dumnezeu.

Atanasie a devenit principalul exponent a ceea ce avea să devină doctrina ortodoxă. Lucrarea lui De incarnatione, prezenta ideea sa despre doctrina lui Cristos. La conciliu, acest tânăr cu puţin peste 30 de ani, a insistat că Cristos a existat din veşnicie împreună cu Tatăl şi este de aceeaşi esenţă cu Tatăl (homoousios), deşi El este o personalitate distinctă. El a insistat asupra acestor lucruri, deoarece credea că, dacă Cristos este mai puţin decât afirmase El, atunci nu poate fi Mântuitorul oamenilor. Atanasie era de părere că problema mântuirii veşnice a omului este legată organic de relaţia Tatălui cu Fiul. El susţinea că Cristos este coegal, coetern şi consubstanţial cu Tatăl, şi pentru aceste păreri el a fost exilat de cinci ori în cursul vieţii sale.

Grupul cel mai mare era condus de nobilul învăţat şi istoric al Bisericii, Eusebiu din Cezarea, a cărui antipatie faţă de controversă l-a făcut să propună o idee care - spera el - va fi un compromis acceptabil. El a propus o vedere moderată care combina cele mai bune idei ale lui Arius şi ale lui Atanasie. Peste două sute din cei prezenţi s-au alăturat acestei vederi la început. El susţinea că Cristos nu a fost creat din nimic aşa cum insistase Arius, ci El era născut din Tatăl înainte de Timp, în eternitate. Cristos este aceiaşi (homoi) esenţă cu Tatăl. Crezul lui a devenit baza credeului formulat în final la Niceea, dar crezul de la Niceea insistă mai puternic asupra unităţii esenţei substanţei Tatălui şi Fiului.

Ortodoxia a câştigat o victorie termporară la Niceea prin afirmarea eternităţii lui Cristos şi a identităţii esenţei Lui cu cea a Tatălui. Dar credeul formulat aici nu trebuie confundat cu Credeul nicean folosit de Biserică azi, cu toate că acest credeu a izvorat din formularea de la Niceea. Credeul din 325 se încheie cu expresia "şi în Duhul Sfânt" şi este urmat de un paragraf care condamnă vederile lui Arius.

Actualul credeu niceenian, aprobat de Calcedon în 451 este după toate probabilităţile bazat pe crezurile siro-palestiniene, ca de exemplu crezul de la Ierusalim din scrierile lui Ciril. Acest crez, crezul apostolic şi crezul atanasian sunt cele trei mari crezuri universale ale Bisericii. Arianismul, cu care sunt înrudite atât modernismul cât şi unitarianismul a fost respins ca credinţă neortodoxă, şi adevărata divinitate a lui Cristos a fost declarată ca un articol al credinţei necreştine. Arianismul s-a răspândit masiv printre goţi, vandali şi lombarzi. Deşi decizia de la Niceea a devenit un factor în sciziunea finală dintre bisericile răsăritene şi cele apusene, aceasta nu trebuie să ne facă să nu vedem valoarea acelei hotărâri pentru credinţa noastră. Ca rezultat al Conciliului de la Niceea, Biserica şi-a pierdut independenţa, deoarece, de aici începând, ea a devenit imperiala, fiind din ce în ce mai mult dominată de împărat. În Apus, Biserica a reuşit să se ridice deasupra acestei dominaţii, dar Biserica din Răsărit nu s-a eliberat niciodată de sub dominaţia din partea puterii politice a statului."

Acest lucru îmi aminteşte de periodizarea făcuta de un specialist britanic în istoria Bisericii creştine - vârsta de aur, când Biserica a luptat împotriva stăpânirilor politice, vârsta de fier, când Biserica a condus politiceşte şi vârsta de piatră, când Biserica s-a pus în slujba stăpânirilor politice. Paradoxal, crezul de la Niceea de care îmi vorbea cunoştinţa mea, a marcat începutul epocii de piatră în Biserica noastră creştină.

Într-o zi, a venit cineva în vizită la mine, acel cineva fiind de o altă credinţă decât cea ortodoxă. Evident că la plecare nu s-a putut abţine să nu facă o remarcă la adresa icoanelor mele, icoane ce îi înfăţişează pe Iisus şi pe Maica Domnului: "Nu ştii că este greşit să te închini la icoane? Este idolatrie şi împotriva Cuvântului lui Dumnezeu - "să nu îţi faci chip cioplit". Nu e în regulă să te închini la Sfinţi şi la Icoane!.." . Mi-am muşcat buzele şi în spiritul toleranţei creştine am evitat să fac orice comentariu. Iată ce spune istoricul:

"Venerarea sfinţilor s-a născut din dorinţa naturală a Bisericii de a-i onora pe cei care fuseseră martiri în zilele în care Biserica fusese aspru persecutată de stat. Mai mult, păgânii se obişnuiseră cu venerarea eroilor lor şi, când au venit în biserică atât de mulţi păgâni, a fost natural ca ei să îi substituie pe sfinţi cu eroii lor, atribuindu-le puteri semidivine. Până în anul 300, sărbătoririle la mormânt, implicau numai rugăciuni pentru odihna sufletului sfântului, dar în jurul anului 590, rugăciunea pentru sfinţi se transformase într-o rugăciune către Dumnezeu prin ei. Această practică a fost adoptată la al doilea Conciliu de la Niceea. Peste mormintele lor s-au construit biserici şi capele; în calendarul bisericesc şi-au făcut loc sărbători asociate cu moartea lor; s-au înmulţit rapid legendele şi minunile asociate cu ei. Traficul cu relicve (moaşte), cum ar fi trupuri, dinţi, păr sau oase, a devenit o problemă atât de serioasă încât în anul 381 s-a ordonat încetarea lor.

Folosirea imaginilor şi tablourilor în închinăciune s-a răspândit rapid, cu cât veneau în Biserică tot mai mulţi barbari. Atât imaginile cât şi tablourile materializau realitatea invizibilă a divinităţii pentru aceşti credincioşi. Ele aveau de asemenea o funcţie decorativă de înfrumuseţare a unei biserici. Părinţii Bisericii au încercat să facă distincţie între venerarea acestor imagini, care făcea parte din liturghie, şi închinarea la Dumnezeu, dar nu este sigur dacă această distincţie subtilă l-a împiedicat pe credinciosul de rând să le ofere acestor imagini închinarea pe care părinţii Bisericii au rezervat-o numai pentru Dumnezeu. Biserica Răsăriteană a avut de rezolvat problema folosirii de imagini şi tablouri în biserică. Această problemă, cunoscută sub numele de controversă iconoclastă, s-a născut în parte şi pentru că musulmanii îi numeau pe creştini idolatri, pentru că aveau în biserică picturi şi imagini. În anul 726, Leon al III lea ca împărat al Răsăritului a interzis orice îngenunchiere în faţa tablourilor sau imaginilor; în anul 730 el a ordonat scoaterea din biserici a tuturor acestora în afară de cruce şi le-a distrus pentru a limita puterea călugărilor şi pentru a infirma acuzaţiile de idolatrie pe care le-au adus musulmanii. Această încercare de a face o trezire laică în Biserica Răsăriteană s-a ciocnit de opoziţia clerului parohial şi monastic. În Apus, papa şi chiar împăratul Carol cel Mare au luat poziţie în favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realităţii divine. Acest amestec al Apusului în problemele Bisericii din Răsărit a mărit antagonismul dintre cele două regiuni. Biserica din Apus a continuat să foloseasca tablouri şi statui în închinăciune dar Biserica din Răsărit a eliminat statuile, păstrând însă icoanele, de obicei imagini ale lui Cristos, cărora trebuia să li se acorde reverenţă dar nu închinare, închinare care îi aparţine doar lui Dumnezeu."

Diferenţa nuanţată dintre reverenţă şi închinare pe care nu a sesizat-o musafirul meu ocazional, este cea care scapă tuturor celor ce îmi blamează credinţa ortodoxă şi icoanele de pe perete.

Un alt lucru interesant pe care l-am aflat citind această carte este motivul insignifiant pentru care s-a realizat schisma din 1054 (şi pe care noi greşit o numim Marea Schismă, acesta fiind termenul folosit pentru ruperea mai târzie produsă în sânul Bisericii Catolice): folosirea la euharistie a pâinii nedospite de către Biserica din Apus în vreme ce Biserica din Răsărit folosea pâinea dospită. Decretul de excomunicare pe care papa Leon al IX lea l-a trimis la Constantinopol prin cardinalul Humbert, a fost aşezat pe altarul catedralei Sfânta Sofia, marcând începutul unui mileniu de separare creştină.

Biserica este factorul formator şi civilizator, opoziţia la puterea papală determinând apariţia statelor-naţiuni şi a bisericilor naţionale, iar centrele monastice devin nucleele primelor universităţi. Biserica generează scolasticismul şi Renaşterea, importanţa bisericii în istorie căpătând valenţe nebănuite la începuturile Bisericii primare când crestinii erau consideraţi nişte sectanti evrei extrem de periculoşi.

Un alt capitol interesant este cel despre apariţia protestantismului. De-a lungul vremii s-a încercat reformarea din interior a Bisericii Catolice, care devenise coruptă şi avidă de bani depărtându-se de forma bisericii Noului Testament. Aceste încercări au fost reprimate până în momentul în care o personalitate celebră, Luther, va schimba din temelii viitorul. Autorul prezintă la începutul capitolului diferitele puncte de vedere în problema Reformei şi motivele apariţiei ei, în funcţie de apartenenţa ideologica şi de credinţă a istoricului respectiv. Astfel, istoricul romano-catolic o vede ca pe o erezie, istoricul protestant, ca pe o mişcare religioasă ce caută să refacă puritatea creştinismului primar, iar istoricul marxist ca pe o revoluţie cauzată de motive economice. Nu poate fi ignorat nici unul din aceste puncte de vedere dar interesant este de văzut cum a început totul:

" Arhiepiscopul Albert (1490-1545) un prinţ din casa de Hohenzollern, care deja avea sub control două provincii ale Bisericii Romane, a pus ochi lacomi pe arhiepiscopia vacantă de Mainz în anul 1514. Deoarece Albert avea numai 23 de ani şi deoarece legea canonică interzicea unui om să deţină mai multe funcţii, el a trebuit să plătească papei Leon al X lea pentru dispensele necesare pentru ocuparea celor două posturi. Din fericire pentru el, dorinţa lui de a avea arhiepiscopia din Mainz şi dorinţa papei Leon al Xlea de a avea bani pentru construirea catedralei Sf. Petru din Roma, au coincis. Deoarece această sumă era de domeniul marilor finanţe, papalitatea i-a sugerat să împrumute banii de la bogata familie de bancheri Fugger din Augsburt. O bulă papală care autoriza vânzarea indulgenţelor în anumite state germane era dată ca asigurare că Albert îi va plăti înapoi împrumutul.

Indulgenţele erau asociate cu sacramentul penitenţei. După ce o persoană se pocăia de păcat şi îl mărturisea, era asigurată de iertare de către preot, dacă era dată compensarea. Se credea că vina păcatului şi pedeapsa veşnică pentru el, erau iertate de Dumnezeu, dar există o compensare temporală pe care păcătosul penitent trebuie să o împlinească fie în viaţa aceasta, fie în purgatoriu. Această compensare putea fi un pelerinaj la un altar, plătirea unei sume la o biserică sau o faptă meritorie. Indulgenţa era un document care putea fi cumpărat pentru o sumă de bani şi care îl elibera pe omul respectiv de pedeapsa termporala pentru păcat. Se credea că Cristos şi sfinţii au adunat atâtea merite în vieţile lor pe pământ, încât meritele în plus erau adunate într-o visterie cu merite în ceruri din care papa putea scoate pe seama credincioşilor în viaţă. De acest sistem de adunare a banilor se făcea abuz cu neruşinare în bula papală dată lui Albert. Principalul agent al lui Albert era un călugar dominican pe nume Johann Tetzel, care era plătit cu echivalentul a peste 1100 de dolari pe lună, plus cheltuielille lui, pentru a vinde aceste indulgenţe. Cu el şi cu alţi vânzători de indulgenţe mergea un agent al familiei Fugger, pentru a se asigura că jumătate din banii platiţi pentru fiecare indulgenţă luau drumul băncii în contul împrumutului ce-i fusese dat lui Albert. Suma era determinată de bogăţia şi poziţia socială a păcătosului. Un rege putea plăti până la 300 de dolari pentru indulgenţa lui." Astfel a apărut faimosul protest al lui Luther în cele 95 de teze, scrise pe uşa bisericii Castelului din Wittenberg, împotriva abuzului de indulgenţe determinând apariţia Reformei în Germania după care s-a întins în tot nordul şi vestul Europei. (De fapt termenul "protestant" vine de la un Protest citit de adepţii lui Luther când Deita de la Speier a decis în 1529 că singura credinţă legală este romano-catolicismul). Luther s-a născut într-o familie de ţărani îmbogăţiţi după ce a investit în minele de cupru din regiune. A studiat latina şi filozofia lui Aristotel, în 1505 luând titlul de licenţiat în litere. După ce a trecut printr-o experienţă mistică a intrat în ordinul augustinian (în timpul unei furtuni s-a speriat atât de tare încât a promis Sfintei Ana că dacă va scăpa cu viaţă se va călugări); în timpul călugăriei, fiind trimis la Roma, a fost şocat de luxul şi neseriozitatea clericilor romani. În anul 1512 a devenit profesor de Biblie, primind diploma de doctor în teologie după care a început să ţină prelegeri asupra cărţilor Bibliei în limba naţională. Citind Romani 1:17, a ajuns la convingerea că numai credinţa în Cristos putea justifica pe cineva în faţa lui Dumnezeu, sola fide şi sola scriptura devenind principalele puncte în sistemul său teologic, Scriptura fiind unica autoritate pentru cei ce caută mântuirea. El a contestat de asemenea autoritatea supremă a papei în materie de morală şi credinţă precum şi a utilizării sacramentelor fără credinţă. În 1520, Luther a fost excomunicat iar cărţile lui arse la Colonia. Luther a tradus Noul Testament în limba germană fixând astfel standardele limbii germane scrise, a pus bazele sistemului de educaţie german (discipolul şi sprijinitorul lui, Melanchton, a înfiinţat sistemul şcolar german) - devenind astfel un erou naţional. Libertatea şi denunţarea autorităţii promovate de Luther au determinat mişcări ţărăneşti împotriva oprimării feudale. Când Luther a realizat că această mişcare revoluţionară poate primejdui chiar Reforma subminând bazele disciplinei guvernamentale, a îndemnat autorităţile să reprime răscoala. Au murit măcelăriţi 100.000 de ţărani. Acesta este încă un paradox în lunga istorie a creştinismului, când duplicitatea şi compromisul aruncă o umbră asupra nobleţei ideilor creştine.

Tot în acea perioadă apare o mişcare radicală în sânul reformiştilor, mişcare numită anabaptistă din care mai târziu vor apare menoniţii, amiţii şi baptiştii. Această mişcare a fost condamnată violent de Luther, aceştia susţinând că Împărăţia lui Dumnezeu urma să apară curând pe pământ şi că adepţii lor vor avea nişte revelaţii speciale plus că negau botezul copiilor mici ca neavând justificare biblică.

"Bernhard Rothmann, unul din preoţii catedralei din Munster, a început să lucreze în direcţia câştigării Munsterului pentru credinţa evanghelică. În anul 1532, Conciliul le-a permis preoţilor luterani să ocupe amvoanele, dar împăratul a ordonat episcopului de Munster să-i alunge pe Rothmann şi adepţii lui pentru că deveneau tot mai radicali - adoptând idelie anabaptiste de socialism şi propunând vinderea proprietăţilor pentru ajutorarea săracilor. În acest punct, Melchior Hoffmann care sosise la Strasbourg în anul 1529 pentru a aştepta venirea mileniului, a fost înlocuit ca lider al anabaptiştilor milenişti din Strasbourg cu brutarul Jan Matthys. Mai târziu, Matthys s-a proclamat Enoh şi a trimis emisari la Munster în 1534. A fost decretată poligamia din cauza marelui număr de femei necăsătorite din Munster şi pe baza practicii unor patriarhi din Vechiul Testament. Bunurile în comun şi o aşteptare fanatica a venirii Împărăţiei Cereşti au dus la dezordine. Grupuri din Germania şi Moravia, coduse iniţial de Jacob Hutter au dezvoltat un model de viaţă în comun, pe baza celor scrise în Faptele apostolilor despre Biserica primară. Persecuţia i-a împins spre Ungaria şi Ucraina, iar după 1874 spre Dakota de Sud în Statele Unite şi spre Manitoba în Canada, unde ei mai practică şi astăzi comunalismul agrar pe baza voluntară. Ei sunt cunoscuţi sub numele de huteriţi.

Distrugerea mişcării anabaptiste de către mileniştii de la Munster a fost prevenită în Olanda de conducerea înţeleaptă a lui Menno Simons. Acesta îmbrăţişase ideile anabaptiste şi renunţase la preoţia în biserica romană în 1536. El a luat conducerea "fraţilor", numele adoptat de anabaptiştii din Ţările de Jos pentru a scăpa de sintagma ataşata numelui de "anabaptist". După moartea lui, "fraţii" au fost cunoscuţi sub numele de menoniţi.

Deoarece existau atâtea grupuri diferite de anabaptişti cu foarte mici nuanţe de diferenţa în credinţă, care au luat fiinţă din insistenţa asupra dreptului credinciosului de a interpreta Biblia ca o autoritate exactă şi finală, este dificilă elaborarea unei fromulări exacte a crezurilor anabaptiste. Dar există câteva doctrine pe care le aveau în comun toţi anabaptiştii. Ei insistau asupra autorităţii Bibliei ca regulă finală şi infalilibilă pentru credinţă şi practică. Mulţi dintre ei i-au dat o interpretare literală. Ei credeau că Biserica pură urma să fie asocierea liberă a celor regenerati şi nu o biserică de stat din care să facă parte şi cei nemântuiţi. De asemenea ei practicau botezul credincioşilor, la început prin stropire şi apoi prin scufundare. Opoziţia lor faţă de botezul copiilor, pe care îl considerau nebiblic şi insistenţa lor asupra rebotezării le-a dat numele de anabaptişti. (..)

Anabaptiştii se adresau mai ales muncitorilor şi ţăranilor, la care nu ajunseseră ceilalţi reformatori. Acest fapt, împreună cu o tendinţă frecventă a unor oameni ignoranţi de a interpreta Biblia literal, a dus deseori la excese mistice şi mileniste. Vremurile grele ale secolului al XVI - lea i-au făcut pe mulţi oameni din clasele de jos să accepte consolarea pe care au găsit-o în concepţiile anabaptiştilor. Anabaptiştii nu au fost "bolşevicii Reformei" şi nici nu au fost toţi vizionari fanatici de stânga. Ei au fost oameni simpli care credeau în Biblie, iar unii dintre ei au fost duşi pe o cale greşită de către lideri ignoranţi care au interpretat Biblia literal în avantajul lor".

O influenţă deosebită a avut-o şi calvinismul în elaborarea teologiilor protestante şi în forma pe care o vor avea multe biserici protestante printre care şi cea Anglicană (din necunoaştere am fost tot timpul sub impresia că Biserica Anglicană ar fi catolică dar ruptă de Biserica mamă datorită dragostei lui Henric al VIII lea pentru Anne Boleyn - cu care s-a şi căsătorit după divorţul de Caterina). Prezbiterianism, congregaţionalism, puritanism sunt doar o parte din curentele apărute în Biserica Anglicană care este totuşi o biserică reformată. Concluzia istoricului privind capitolul despre Reformă şi religiile protestante este interesantă şi fără îndoială, adevărată:"Deşi Reforma a avut ca rezultat mari schimbări doctrinare, cercetătorul nu trebuie să creadă că noile Biserici naţionale au rupt-o total cu tot ceea ce moşteniseră de la Biserica din trecut. Protestanţii, la fel ca şi romano-catolicii au acceptat marile credeuri ecumenice: Credeul apostolilor, Credeul nicean şi Credeul atanasian. (..). Protestantismul a fost de asemenea cel care a accentuat anumite doctrine, care au avut de atunci un efect deosebit asupra intereselor omului, atat seculare cât şi spirituale. Afirmaţia că justificarea este doar prin credinţă a marcat renaşterea individualismului religios, ce fusese pierdut în timpul Evului Mediu din cauza ideii că omul se dezvoltă cel mai bine ca o parte a organizării corporative a Bisericii. Acum omul putea avea acces personal direct la Dumnezeu. O asemenea afirmare a individului nu însemna că reformatorii au neglijat aspectul de grup al vieţii, pentru că ei toţi, cu excepţia anabaptiştilor, puneau mare accent pe Biserică, aceasta urmând să fie recunoscută prin predicarea Cuvântului şi prin sacramente.

Doctrina preoţiei credincioşilor lovea în importanţa sistemului ierarhic de mediatori între Dumnezeu şi om, exact aşa cum doctrina justificării prin credinţă făcuse să nu mai fie necesar sistemul sacramental. Nu era nevoie de nici un mediator, deoarece fiecare credincios era un preot spiritual ce-i oferea lui Dumnezeu sacrificii spirituale.

Afirmarea autorităţii finale a Scripturii a marcat o negare a autorităţii Bisericii, Biblia era regula finală de credinţă şi practica şi nu decretele conciliilor, scrierile părinţilor Bisericii şi bulele papilor. Deoarece se credea că indivizii erau capabili să o interpreteze singuri, dând atenţie cadrului gramatical şi istoric, a fost accentuat dreptul interpretării particulare. Aproape fiecare dintre reformatori sau colegii lor, au tradus Biblia în limba vorbită de popor.

Reforma a contribuit la acreditarea ideii necesităţii educaţiei elementare universale; pentru ca să poată interpreta Biblia singur, trebuia sa aibă cunoştinţe de citire. Toţi reformatorii au dat atenţie considerabilă fondării şcolilor pe trei nivele de educaţie - elementar, gimnazial şi universitar. Reforma a stimulat de asemnea apariţia ştiinţei empirice. Insistenţa asupra egalităţii spirituale a oamenilor a dus la o insistenţă asupra egalităţii lor politice. În felul acesta, Reforma, în special acolo unde au fost acceptate doctrinele calviniste, a promovat aparitia democraţiei atât în Biserica cât şi în stat. Laicilor li se dădea un rol mai mare în conducerea Bisericii"

Iată cum Reforma în Biserică a redesenat destinele noastre şi a transformat radical viitorul omenirii reinventând democraţia.

Şi această istorie a creştinismului nu putea fi cu totul obiectivă fără prezentarea adversarilor credinţei, a celor care critică Biblia şi o consideră ca fiind o carte scrisă de autori umani, negând funcţia Duhului Sfânt. Începând cu Immanuel Kant ce argumentează în Critica raţiunii pure că, prin simţuri sau raţiune, omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu sau sufletul, continuând cu materialismul şi comunismul pe care le cunoaştem atât de bine (fiind doctrina oficială în România pentru jumătate de secol), până la noile grupări eretice: mişcarea spiritistă, mişcarea teosofică, Noua Gândire, Martorii lui Iehova, sectele oculte şi orientale din Asia (hare krishna, budismul, meditatia transcedentală), biserica Unificării a lui Moon.

" Se pare că neoortodoxia, mişcarea evanghelică şi grupările eretice au apărut pentru a face faţă nevoii unui mesaj religios care să se bucure de autoritate. Până la un anumit punct, asemenea mişcări sunt încercări de a umple vidul spiritual creat de falimentul teologic al liberalismului, cu mesajul lui superficial şi vag despre calitatea de Tată a lui Dumnezeu şi despre frăţia oamenilor. Liberalismul a susţinut moralitatea, dar a neglijat dinamica religioasă a Crucii, singura care poate energiza o viaţă în aşa fel încât aceasta să se conformeze eticii creştine. (..)

Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, şi de a face din ea o parte a culturii constituie o amentinţare la adresa creştinismului dinamic. Religia civilă, un amestec de patriotism şovinist orb cu o etică denaturată şi o teologie naţionalistă, tinde în continuare să lege Biserica de starea de lucruri din stat şi să o facă să îşi piardă respectul celor ce au cu adevarat nevoie de ajutorul ei."

Cunoaşterea, eliberarea de ignoranţa, ne pot ajuta în evaluarea propriei noastre poziţii în materie de credinţă. Cunoaşterea istoriei creştinismului, a curentelor şi doctrinelor, a teologiilor şi a tendinţelor actuale în creştinism ne oferă o bază solidă pentru reconsiderarea unor clişee sau încremeniri în gândire ce ne împiedică să vedem lumea cu adevărat.

Ce am învăţat eu personal după această lecţie de istorie? Că dincolo de dogme, creştinismul iniţial a fost un model social perfect al cărui mesaj a fost denaturat şi viciat de natura păcătoasă umană ce s-a interpus ca autoritate între Dumnezeu şi credinciosul de rând. Marii părinţi şi gânditori ai bisericii ca Augustin, Tomas D"Aquino, Teodor, Ieronim, Ioan Gură de Aur, au fost compromişi de clerici care au transformat Biserica în fabrică de indulgenţe şi în autoritate supremă cu drept de viaţa şi de moarte (să nu uităm de Inchiziţie şi Cruciade). Evoluţia istorică şi starea actuală a bisericilor creştine arată de fapt starea noastră spirituală: confuzie, pragmatism dominat de stresul reuşitei într-o lume a profitului, resentimentul împotriva altor biserici creştine (aşa cum frumos spun anumiţi români din comunitate: "denominaţii creştine") şi în final, necreştineşte, împotriva propriilor noştri semeni... Câteodată slujitorii propriei noastre biserici, împotriva romanilor din afara parohiei.... Preoţi ce îndeamnă şi încurajează ura şi despărţirea între creştini pe care altfel ar trebui să îi unească în numele aceleiaşi credinţe, ignorând ceea ce spune Sf. Apostol Pavel în Galateni, 3, 28: "Nu mai este nici iudeu, nici elin. Nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus" . Din păcate, aceasta este chiar istoria noastră în acest colţ de lume unde o comunitate scindată şi vindicativă îşi proclamă separat credinţa în Iisus. Privim cu suspiciune la "neortodocşi" şi la "sectanţi" şi această susupiciune este reciprocă, fiecare formând o comunitate separată ce evită orice contact cu românul din afară, enclavizându-se în numele lui Dumnezeu. Este trist cum necunoaşterea şi ignoranţa ne transformă în masa de manevră uşor de manipulat în interesul orgoliilor personale şi pentru asta vă îndemn să citiţi această carte sau oricare altă istorie a Bisericii creştine. Poate aşa vom reuşi să ne eliberăm de prejudecăţi şi să ne reunim daca nu ca români, macar ca suflete creştine.

Şi până la urmă nu am răspuns întrebării din titlu: "de ce icoane?"

Pentru că atunci când îmi fac semnul crucii în faţa chipului lui Cristos pictat pe bucata de lemn, închid ochii şi văd călcâiele crăpate ale bunicii, îngenuncheată în odaia întunecată, luminată doar de flăcăruia palidă a candelei, şi o aud murmurând în faţa icoanei "...şi dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele..." - rugămintea disperată a ţăranului flămând, rămas doar cu credinţa în Dumnezeu. Ea este istoria mea personală pe care nu pot şi nici nu am dreptul să o reneg vreodată.

Bunica îngenunchiată în faţa icoanei a sădit sămânţa credinţei mele în Dumnezeu.

Angela Daniela Ţapu