Stejarul din Guernica

Stejarul din Guernica

- Bascii, poporul enigmatic -

 Urmăresc ştirile la televizor şi mă şochează anunţul despre un nou atentat cu bombe în Spania, atentat revedicat de gruparea teroristă ETA. Singurul lucru pe care îl ştiu este că are de-a face cu bascii dar nu mi-a fost clar niciodată ce este cu aceşti basci şi de ce folosesc violenţa; nu mi-e clar nici măcar ce doresc de la guvernul spaniol. Totdeauna am considerat că ignoranţa este cel mai mare duşman posibil şi cum sursele de informare din media sau de pe internet sunt atât de nesigure, am încercat să aflu cât mai multe despre basci citindu-le istoria. O carte bine scrisă şi pe care v-o recomand este aceea a lui Mark Kurlansky, corespondent străin în Spania lui Franco (în special în provinciile basce). Timp de douăzeci de ani a studiat problema bască, istoria, gastronomia, cultura lor, totul culminând cu o carte intitulată: „Basque History of the World". De ce „istoria bască a lumii"?! O să încerc să vă explic cât mai concis posibil în articolul de faţă, rezumându-vă o carte ce m-a impresionat profund.

Originea bascilor se pierde în negurile timpurilor şi oamenii de ştiinţă sunt intrigaţi de particularitatea genetică şi sanguină a acestora. Descendenţi direcţi ai Omului de Cromagnon, se pare, structura AND-ului şi distribuirea grupelor sanguine sunt încă un mister nedezlegat al ştiinţei. Pot fi consideraţi singurii europeni originali, înainte de aşezarea pe continent a populaţiilor indo-europene, populaţie ce i-a asimilat şi înlocuit pe băştinaşi. Nimeni nu ştie de ce doar triburile basce au supravieţuit, reuşind să se opună asimilării. Aspectul lor şi seamănă cu cel al omului de Cromagnon: puternici, cu umerii largi, faţa colţuroasă, nasul lung şi drept şi, o caracteristică aparte, lobii urechilor foarte mari. Şi îmbrăcămintea lor este aparte: băştile mari (basca în română vine din "la berette basque") şi espadrille - încălţăminte din pânză cusută pe o talpă din sfoară de cânepă. Industria de espadrille ce prospera în zonă (erau confecţionate manual) a primit o lovitură cân

 

d au început să se importe espadrile făcute în China, mult mai ieftine. Totuşi, nici astăzi un basc adevărat nu ar cumpăra espadrile chinezeşti, ci doar pe cele făcute de localnici. Populaţia bască ocupă Pirineii, cu patru provincii în Spania (Viscaya, Guipuzcoa, Alava, Navarra) şi trei în Franţa (Labourd, Basse Navarre, Soule). În timpul ocupaţiei romane, ei au reuşit să îşi păstreze autonomia şi, fiind un trib războinic, au luptat ca mercenari în armata romană. Animişti, venerau Soarele, Luna şi spiritele naturii. Până astăzi s-a păstrat ca simbol desenat la intrarea în case, forma rotundă cu raze a soarelui - chiar dacă peste acest simbol s-a suprapus crucea. Creştinarea lor s-a petrecut relativ târziu, în secolul şapte, ca răspuns la invazia musulmană în peninsula Iberică. Deşi peste teritoriul lor, aflat la răscruce de drumuri, au trecut nu numai romani, ci şi vizigoţi, mauri, vikingi, bascii au reuşit să rămână basci şi ce este mai interesant, şi-au păstrat limba. De fapt, limba bască este cea care intrigă şi naşte cele mai ciudate întrebări. Bascii nu îi spun limba bască, ci Euskera, iar ei nu îşi spun basci, ci Euskaldun (în traducere: vorbitori de Euskera), iar ţara lor o numesc Euskal Herria (ţara vorbitorilor de Euskera). Această raportare la limbă, limba care îi face ceea ce sunt, este lucurul cel mai tulburător. O limbă arhaică, cea mai veche limbă europeană, este o limbă formată prin aglutinare (alipire de sufixe la cuvinte de bază, pentru formarea altor cuvinte). Mai târziu, Euskera a devenit manifestul lor politic şi singura metodă de rezistenţă.

Ca şi celţii, au un fel de clanuri, dar interesant este că filiaţia se face pe linie maternă, nu paternă. Casele basce se numesc Etxea (x se citeşte ca [ch] din engleză) şi fiecare casă primeşte un nume, bascii considerând că până nu numeşti un lucru, acesta nu există. Când se întâlnesc doi basci, ei se recomandă spunând numele casei din care fac parte, chiar dacă aceasta s-a dărâmat fizic demult - ea continuă să existe câtă vreme există cei ce aparţin acelei case.

Într-o peşteră aflată în Ţara Bascilor au fost descoperite desene din paleolitic; perioada în care alţi oameni preistorici desenau bizoni, mamuţi sau urşi, strămoşii bascilor desenau peşti şi balene, ceea ce arată că au fost probabil primii oameni preistorici care au părăsit uscatul, navigând. Poate aşa se explică nu numai caracterul războinic al bascilor, dar şi iscusinţa lor de navigatori şi constructori de nave. Deşi nu e dovedit, se pare că au ajuns în Newfoundland şi Labrador înaintea vikingilor, pescuind balene şi cod. Pentru că biserica interzicea carnea roşie în zilele sfinte şi de post, asociind culoarea roşie cu sexualitea şi păcatul, singura carne permisă era cea "rece" care stătea în apă. Singura sursă de proteine era carnea de peşte, în special balena şi codul. Bascii preparau codul cu sare, după care îl uscau şi îl vindeau în toată Europa. Cea mai apreciată parte din balenă era limba, considerată o delicatesă - de aceea vânătorii basci de balene trebuiau să plătească taxe în limbi de balenă. Pescuitul balenelor necesita o pregătire fizică şi o îndemânare deosebite, lucruri ce nu lipseau bascilor, şi totuşi, foarte mulţi piereau pe mare (mai ales din cauza frânghiilor ce se umpleau cu apă şi deveneau prea grele!).

Talentul lor de navigatori şi constructori de nave a fost folosit mai târziu de Columb şi Magellan, ai căror căpitani şi membri de echipaj erau majoritatea lor basci. Puţini ştiu că Magellan nu a terminat înconjorul lumii fiind ucis în Filipine. Cel ce a reuşit să ajungă înapoi în Sevillia, comandând singura navă rămasă, Vittoria, a fost un basc, Juan Sebastian de Elcano.

După creştinare, bascii au devenit catolici fervenţi, dar au incorporat toate miturile şi obiceiurile lor păgâne, acestea păstrandu-se astfel peste secole. Un basc celebru, Ignaţiu de Loyola este cel ce a înfiinţat ordinul iezuiţilor, după ce în tinereţe a fost soldat şi aventurier, păstrând caracterul războinic al bascilor. În timpul inchiziţiei, multe femei basce aveau să fie arse pe rug ca vrăjitoare din cauza practicilor păgâne pe care încă le păstrau şi a faptului că datorită incidenţei mari a Rh-ului negativ la basci (o treime din populaţie are Rh negativ!), năşteau copii mici şi bolnăvicioşi care mureau în număr mare. (Se pare că asta ar fi explicaţia pentru numărul redus de basci ce a supravieţuit în Europa). Considera-te ca blestemate, au fost decimate fără milă, dând o lovitură grea şi aşa împuţinatei popula-ţii basce.

Bascii au fost mereu inventivi şi s-au adaptat uşor schimbărilor, aşa că atunci când Canada a interzis vânatul de cod şi balene în apele ei teritoriale, bascii rămaşi fără sursă de profit s-au reorientat. Ei au intrat în afaceri cu noile continente descoperite, Ameri-cile, şi au înfiinţat bănci, companii (una  din ele a reuşit să elimine monopolul Olandezilor asupra prafului de cacao şi a ciocolatei), fiind pricepuţi oameni de afaceri, „iubitori de bani". Unii au speculat că din acest motiv bascii ar putea fi al treisprezecelea trib pierdut al lui Israel. Deasemenea au construit oţelării, bascii având singurul zăcământ de hematită din Europa, un minereu de fier cu un conţinut scăzut în fosfor şi foarte solicitat în special de industria metalurgică britanică. Portul Bilbao a fost modernizat, au apărut fabrici chimice, rafinării şi bănci bogate, toate basce.

În toată această perioadă, deşi prinşi între două mari regate: Spania (de fapt regele Spaniei nu era numit al Spaniei ci purta o înşiruire de titluri după numele proviciilor spaniole) şi Franţa, bascii au reusit să îşi păstreze autonomia şi codul arhaic de legi numit Fueros (un amalgam de legi scrise şi nescrise) şi păstrat cu sfinţenie de şefii lor, un soi de precursor al guvernelor moderne, numit Foral. Interesant este că acest cod de legi era foarte ‚democratic' pentru acele vremuri. Toată moştenirea imobilă era a primului născut - chiar dacă aceasta era fată, tocmai pentru a nu se fărâmiţa ‚casele - etxea', pământul era lucrat în comun, şi cei care încălcau legea erau judecaţi la fel chiar dacă erau bogaţi sau săraci. Conducătorii erau aleşi în fiecare provincie şi se întâlneau periodic sub un copac, un stejar aflat în Guernica (oraş aflat în provincia Viscaya), acest stejar devenind în timp un simbol pentru basci, pentru păstrarea acestor Fueros şi de fapt pentru păstrarea identităţii lor. Sub stejarul din Guernica veneau şi regii regatelor din jur să negocieze cu bascii, sub acest stejar bascii au redefinit ceea ce sunt astăzi.

În secolul XIX, bascii au avut de înfruntat războaiele carliste, şi tot atunci a apărut naţionalismul basc, apariţie firească sub presiunea tot mai mare a Spaniei. Sabino Aranas este cel ce, dezamăgit de abolirea Fueros de către spanioli şi pericolul de a nu mai fi basci într-o bună zi, porneşte contraofensiva bască prin stimularea culturii, istoriei, folclorului şi, în primul rând, a limbii Euskera. El scrie o gramatică a Euskera, imnul basc, „Gora ta gora", creează steagul basc ikurrina, şi organizează prima demonstraţie în care declară deschis naţionalismul basc. Contemporan cu Aranas, un alt basc va deveni un mare intelectual spaniol, un mare iubitor de cultură şi limbă spaniolă, Miguel de Unamuno (acesta vorbea 16 limbi şi a învăţat daneza numai ca să îl citească pe Kierkegaard în original!). De aici pornesc rădăcinile Partidului Naţionalist Basc.

Războiul civil în Spania a produs o adevărată furtună, împărţind oamenii în Republicani, Carlişti, stângişti, aceeaşi divizare măcinând şi populaţia bască - deşi scopul comun era unul şi acelaşi: auto-determinarea (în acele vremuri va apare o altă figură interesantă, Dolores Ibarruri, o femeie bască ce începuse prin a vinde sardine dintr-un coş de nuiele pe care îl purta pe cap şi a sfârsit ca La Pasionaria, o oratoare inspirată cu discurs puternic de stânga - Ceauşeştii o vor găzdui mai târziu în România). Franco avea nevoie de zona puternic industrializată a Ţării Bascilor (în special Viscaya), dar forţa militară masivă pe care o avea sub comandă a întâlnit o rezistenţă atât de îndârjită din partea bascilor, încât germanii (sprijinitorii lui Franco alături de fasciştii italieni) vor prelua iniţiativa şi vor propune raiduri aeriene care, spuneau ei, au în primul rând rolul de a înfricoşa, de a îngrozi, populaţia devenind astfel mult mai uşor de cucerit. Astfel va fi pusă la cale bombardarea unui orăşel de munte basc, Guernica (Gernika în Euskera), unde se ţineau de obicei târguri la care veneau fermierii din jur să îşi vândă produsele.  Luni, 26 Aprilie, 1937 era zi de târg în oraşul ce nu avea mai mult de 7000 de locuitori şi alţi 3000 veniseră din împrejurimi. La ora 4.45 după amiază a început bombardamentul. În formaţie de câte trei, avioane germane şi italiene au măcelarit populaţia civilă timp de trei ore. Bombardamentul s-a terminat la 7.45 lăsând în urmă una din cele mai mari tragedii ale secolului, imortalizată apoi de Picasso în pictura devenită manifest mondial anti-razboi „Guernica". 1645 de basci au fost omorâţi... Ignoranţa germanilor privind istoria bască a făcut ca stejarul din Guernica să scape nevătămat!

În timpul războiului, bascii, cunoscători ai munţilor Pirinei - excelente călăuze, au făcut parte din Rezistenţă, ajutând la salvarea a mii de civili ce fugeau de teroarea fascistă, şi  a 700 de piloţi aliaţi, pe care au reuşit să îi scoată din Franţa şi apoi din Spania Franchistă. Batalionul Guernica, format din basci, a luptat pentru eliberare după debarcarea aliaţilor şi au fost decoraţi de guvernul francez cu Croix de Guerre; soldaţii au cerut decorarea steagului basc ikurrina şi nu a luptătorilor basci. Medalia şi onorul militar au fost acordate steagului basc.

După război, în vreme ce Europa se refăcea de sub ocupaţia nazistă, o dictatură fascistă încă asuprea un popor. Franco nu a ţinut pe loc numai Spania, dar a început o campanie dură împotriva bascilor. Guvernul basc a plecat în exil în Statele Unite, considerate multă vreme de basci ca sprijinitori ai cauzei basce şi viitori salvatori (oare nu am crezut şi noi românii acelaşi lucru?!). Franco nu a beneficiat de planul Marshall şi economia spaniolă se sprijinea în bună măsură pe zona industrială din Ţara Bascilor, dar lucrurile nu mergeau bine nici acolo. După Praga 1968, s-au ignorat diferenţele ideologice dintre Statele Unite şi Spania lui Franco (acesta fiind fascist); dar, mult mai important, el era anti-comunist. I-a fost acordat ajutor american în schimbul bazelor americane instalate în Spania. Franco a profitat de acest sprijin neaşteptat şi s-a întors cu şi mai multă înverşunare împotriva bascilor. Limba lor a fost interzisă, Euskera devenind o formă de rezistenţă politică. Sindicatele din Viscaya au ameninţat cu greva, dar Garda Civila şi poliţia au invadat regiunea, domnind prin teroare. Şi în timpul războiului Franco executase basci, dar sprijinul pe care l-a primit din partea SUA şi a Europei (războiul rece fiind astfel salvarea regimului fascist în Spania) pur şi simplu i-a înfuriat pe basci. Oficialilor basci din Franţa li s-a ridicat imunitatea diplomatică, iar clădirea lor de lângă Turnul Eiffel a fost dată Ambasadei Spaniole. Tinerii basci au acuzat Partidul Naţionalist de lipsă de acţiune: „Aşteptaţi să moară Franco sau să vină americanii să vă salveze!". În anii 50 ei au format o mişcare subterană, organizaţi în celule de câte trei, grup numit ATA (Aberri Ta Askatasuna - Patrie si Libertate); dar ‚ata' în Euskera înseamnă ‚raţă', aşa că au schimbat denumirea în ETA (Euskadi Ta Askatasuna - Euskadi (ţara bască) şi Libertate). Intelectuali, membri ETA au început prin a publica un jurnal numit Ekin (Acţiunea), iar scopul lor era de a obţine recunoaşterea naţiunii Basce independente. Ei promovau limba interzisă, Euskera, şi au eliminat rasismul iniţial instituit de Aranas ce considera basci doar pe acei care erau basci de patru generaţii. Acum basci erau toţi cei ce vorbeau limba Euskera, chiar dacă erau imigranţi ce o învăţaseră, sau proveniţi din căsătorii mixte. Din păcate, adeseori luptătorii sunt imaginea în oglindă a duşmanilor lor. Fascismul lui Franco a generat o alunecare spre marxism a unora din membri, iar violenţa regimului franchist a generat violenţă. Au început primele atentate ce au primit ca răspuns o escaladare a represiunii din partea autorităţilor.

După moartea lui Franco şi tranziţia la monarhie a lui Juan Carlos (considerat ca o marionetă pentru structurile franchiste încă puternice - cât de bine seamănă cu România post revoluţionară!), bascii din ETA au hotărât ca primul ministru, „păpuşarul" ce avea sarcina de a-l manevra pe rege şi de a perpetua regimul, trebuia eliminat. Amiralul Luis Carrero Blanco a fost omorât printr-o explozie teribilă, explozibilul fiind plasat printr-un canal săpat sub stradă, sub locul de parcare al maşinii sale. O glumă a vremii spunea că „Carrero a devenit astfel primul astronaut spaniol". De la înfiinţare în 1952 şi până în 1975, ETA a omorât şase oameni. Garda Civilă a omorât 14 basci, a rănit 52, a arestat fără mandat 4.356, iar guvernul a declarat în zonă 10 stări de urgenţa. Violenţa naşte violenţă şi astfel miscarea ETA s-a intensificat.

În 1978 se votează noua constituţie, în care Spania e stat naţional unitar (să ne amintim iar de istoria recentă a României) şi în 1979 au loc alegeri. Din Partidul Naţional Basc se rupe o aripă ce sprijină ETA, noul partid numindu-se Herri Batasuna (Unitatea Populară). Câştigă alegerile în zonă şi ca urmare liderii sunt arestaţi de către oficialităţi.

După martie 1980, bascii devin regiune autonomă având un guvern, steag, dar asta nu face să oprească activitatea ETA şi cererile Partidului Naţionalist Basc, pentru că această liberate este iluzorie. Ei cer ratificarea constituţiei şi plecarea Gărzii Civile din zonă. Fueros încă nu sunt restabilite şi, deşi Juan Carlos a venit sub stejarul din Guernica să discute cu liderii basci, înţelegerea este departe. Frustrarea autorităţilor creşte şi Garda Civilă apelează la tortură şi arestări ilegale. Venirea la putere a lui Felipe Gonzales aduce o nouă abordare a problemei basce. Deşi torturile şi arestările bascilor nu vor înceta, acesta va aproba înfiinţarea în secret, de către ministrul de interne Jose Barrionuevo, a unui grup numit Grupul Antiterorist de Eliberare. Multă vreme GAL a terorizat Ţara Bascilor cu răpiri şi asasinări, până când moartea într-un accident de circulaţie a doi poliţişti cu funcţii înalte a declanşat GAL-gate. Asupra lor au fost găsite documente ce probau legătura dintre guvern şi această grupare teroristă anti ETA. Barrionuevo a fost ţapul ispăşitor, Felipe Gonzales spălându-se pe mâini de întreaga afacere. În toată această perioadă torturile, bătăile şi arestările au continuat, Ţara Bascilor fiind zona europeană cu cel mai mare procent de poliţişti la numărul de locuitori. O activistă pentru drepturile omului spune că „astăzi, închisorile spaniole sunt mai rele decât pe vremea lui Franco" drepturile omului fiind frecvent încălcate. În Septembrie 1998 ETA anunţă neaşteptat încetarea completă şi necondiţionată a atacurilor teroriste. Guvernul Aznar, luat prin surprindere, îşi declară suspiciunea susţinând că ETA dă mereu dovadă de nesinceritate. Spania nu îşi poate permite să piardă cele patru provincii basce pentru că economia spaniolă depinde majoritar de acestea. Fără ele, Spania este o ţară a lumii a treia. Spania are nevoie de un inamic şi nu îşi poate permite să îl piardă pentru că astfel nu ar mai avea nici o justificare a acţiunilor sale. Spania are nevoie ca ETA să existe pentru ca ea să continue să existe; aşa cum şi Statele Unite au nevoie de terorişti ca să poată susţine acest război împotriva teroriştilor, un război profitabil pentru cine?! (Bush deja are sanse mari sa fie reales nu pentru alte merite decât acela că Saddam a fost în sfârşit capturat - glorioasă victorie pe frontul antiterorist).

Astăzi, ‚basc' este similar cu ‚terorist' şi, deşi pe lista U.S. State Department nu sunt decât treizeci de grupări teroriste periculoase (pe care de altfel IRA sau violenţii Corsicani nu sunt amintiţi), ETA are un loc de ‚cinste' alături de Mujahedini şi Khmerii Roşii, organizaţii ce au omorât mii sau milioane de oameni (kmerii în Cambodgia de exemplu). Recunosc, nu poţi contabiliza astfel vieţile oamenilor - unii omoară mai puţin, deci sunt mai puţin vinovaţi. ETA rămâne o organizaţie teroristă. Dar plasarea pe aceasta listă ţintuieşte întregul popor basc, un popor remarcabil, la stâlpul infamiei. În ochii lumii intregi, ei sunt teroriştii... Nu mă miră că la pornirea războiului din Irak, Jose Maria Aznar a oferit sprijinul său ferm lui Bush şi administraţiei americane.

În numele războiului antiterrorist, Spania a suspendat ‚habeas corpus' (limitarea accesului la un avocat şi a comunicării - de neacceptat în legislaţia ţărilor civilizate pentru că această suspendare dă naştere la abuzuri). Ceea ce Vestul flutură ca pe un ideal, „drepturile omului", pot fi eludate pentru o vreme, având o justificare şi sprijinul total al populaţiei. Astăzi, când aud de un atentat terorist, nici măcar nu mai ştiu cine este în spatele lui - şi poate nici nu mai are importanţă. În lumea de astăzi trăim după alte reguli: democraţia nu poate fi abolită în numele profitului - doar dacă pornim o cruciadă împotriva terorismului; cruciada aceasta justifică „mici" scăpări privind drepturile omului, sau o manipulare media a unui public deja dependent de ‚reality shows'.

În Franţa lui Mitterand, guvernul a fost mai abil în a rezolva problema bască. Nu au dezvoltat şi nu au investit deloc în zonă, constituţia franceză nu cunoaşte decât cetăţeni francezi şi limba franceză este singura oficială (abia în 1982 li s-a permis bascilor să îşi folosească limba în şcoli). Copiii născuţi în Franţa sunt obligaţi să primească nume franceze, şi câtă vreme au putut ţine problema bască în Spania, nu au acţionat. Au fost mişcări de revoltă şi în provinciile basce franceze, dar populaţia este scăzută şi transformaţi în zonă turistică ce trăieşte din turişti atraşi de ‚le folklor basque', nu-şi pot permite tulburări.

Când un profesor prindea un elev vorbind Euskera în timpul orei, acesta era forţat să ia o mătură şi să o ţină deasupra capului, aşezat în dreptul uşii, până prindea un altul vorbind Euskera. Acesta prelua ‚ştafeta' iar ultimul prins până la sfârşitul orelor trebuia să scrie pe tablă de cincizeci de ori: „Nu o să mai vorbesc Basca"...

Astăzi cultura, istoria şi limba bască au o înflorire făra precedent. Graniţele Europei au dispărut şi bascii aflaţi mereu la frontieră sunt iarăşi limitaţi doar de graniţele lingvistice. Euskera este patria lor şi peste mii de ani, când popoarele lumii se vor amesteca şi vor vorbi o limbă universală, reconstruind Turnul Babel, bascii încă vor fi basci şi îşi vor fi păstrat limba.

Pledoaria mea sporadică pentru limba română a stârnit de multe ori proteste din partea românilor-canadieni: „Nu ne invăţa tu pe noi cum să ne educăm copiii..." La întâlnirile noastre, copiii români ce poartă nume englezeşti, vorbesc în engleză între ei, vorbesc engleza cu părinţii lor români, iar aceştia îi mângâie pe creştet cu mândrie. Chiar şi adulţii, veniţi aici la vremea maturităţii, amestecă engleza cu româna într-un amalgam jalnic, fără nici o justificare. Globalizarea este argumentul oricărui român canadienizat care nu vede rostul încrâncenării mele; sunt stupidă şi anacronică, într-o lume anglofonă, în care accentul românesc este eticheta de emigrant ce creează atâtea complexe. Asimilarea este dorită şi aşteptată, realizată cu succes la a doua generaţie. Nepoţii noştri vor fi deja canadieni, vorbind o engleză-canadiană perfectă.  Dacă românii erau în locul bascilor, astăzi nu ar mai fi existat români.

800.000 de vorbitori de Euskera încă păstrează vie o naţie...

Cum va arăta viitorul?
O poezie de Bernardo Atxaga, poet basc, spune plină de pesimism:
"Eta bapatean, zeharkatu egiten du
Belardiaren eta kamio berriaren arteko muga;
Zure eta nire denboran sartzen de pauso bakar batez,
Eta mola bere histegi unibertsala ez den
Azkeneko zazpi mila urteotan berritu,
Ez ditu ezagutzen gure automobilaren argiak,
Ez da ohartzen bere heriotzaren hurbiltasunaz ere."

"Şi, dintr-o dată, ariciul trece graniţa, linia
Ce separă pământul de iarba noului drum;
Cu un singur pas el intră în vremea mea şi a ta,
Şi, de când dicţionarul lui, după care descifrează Universul
Nu a mai fost corectat sau îmbogăţit cu noi cuvinte
În ultimii şapte mii de ani,
El nu recunoaşte luminile maşinii mele...
El nu realizează nici măcar că va muri..."

Nu, Euskera nu va muri niciodată pentru că a primit un nume. Ea este Etxcea, Casa bascilor, ea este perenă ca şi bătrânul stejar din Guernika, sub care s-a scris istoria bascilor. Istoria noastră, a umanităţii.