Revelion cu cântec

Revelion cu cântec

întâmplarea pe care am să v-o povestesc ar fi putut face subiectul unui film semnat Kusturica. Grotescul împletit cu umorul de situaţie, kitchul, absurdul, îngâmfarea îmbogăţiţilor peste noapte pot fi exploatate foarte bine de un regizor cu talent sau de un scriitor cu experienţă. Eu voi încerca doar să exprim cu mijloacele mele modeste cele întâmplate, deşi o perioadă bună de timp mi-am refulat cu bună ştiinţă experienţa. Acum, după câteva luni, mi-am sedimentat amintirile şi am realizat că dacă ai simţul umorului poţi trece mai uşor prin viaţă cu toate neplăcerile pe care aceasta ţi le pregăteşte.

Mai erau câteva zile până la Revelion şi toate planurile noastre se prăbuşiseră ca un castel de nisip măcinat de valuri sau pur şi simplu dărâmat de un copil supărat ori plictisit. Stabilisem să ne petrecem ultimele zile ale anului 2000 la o cabană, undeva în Făgăraş, localizarea exactă nu interesează cititorul, important este că ne strânsesem câteva familii, planificasem până la amănunt totul, însă, în ultima săptămână, din diferite motive, aproape toţi şi-au anunţat indisponibilitatea. Aşa că noi, cei rămaşi pe baricade, adică eu şi familia Stamate, Eugen şi soţia lui, Ioana, medici în orăşelul uitat de lume în care trăiam, şi din care atăta ne dorisem să evadăm, fie şi pentru câteva zile, am decis să petrecem Revelionul împreună, chiar şi la un resaturant local.

Cu familia Stamate mă cunoşteam de câţiva ani, de când fusesem repartizat la terminarea facultăţii într-o unitate şcolară oarecare. Erau oameni citiţi, îmi făcea plăcere să stau la taclale cu ei la o cafea sau un pahar de coniac, cunoştinţele lor acopereau domenii variate şi nu erau superficiale. Mai aveau şi un mod interesant de a privi viaţa, o ironie fină, şi un simţ al umorului pentru care aproape că-i invidiam. Ne cunoşteam de prin anii '85, iar perioada atât de tulbure de după evenimentele din '98, cu dezamăgirile legate de fenomenele politice sau de evoluţia (mai mult involuţia) economiei ţării, ne-a apropiat mai mult. Nu făceam politica, încercasem însă unele simpatii liberale, iar accesul la putere al guvernării de stânga, PSD-iste, ne făcuse de multe ori să ne întrebăm dacă nu era prea târziu să plecăm din ţară, aşa cum o făcuseră, cu succes, unii prieteni comuni, care departe de tumultul balcanic, câştigau prin muncă grea, dar cinstită, destul de mult pentru a duce o viaţă decentă, ba chiar pentru a-şi întreţine familiile rămase în ţară.

Oraşul, pierdut în imensitatea câmpiei, nu oferea nimic spectaculos celui care nimerea din întâmplare sau cu vreo treabă pe străzile lui. Recesiunea din ultimii ani făcuse ca rata somajului să fie cea mai mare din toată zona de sud a ţării, mulţi dintre foştii muncitori fiind nevoiţi să-şi vândă apartamentele şi să plece la ţară pentru o agricultură feudală şi câştiguri incerte. Localnicii însă, rămaţi fără servici, trăiau din somaj, pensia părinţilor sau alocaţia copiilor, iar cei mai amărâţi, din ajutorul social dat de administraţia locală în schimbul prestării unor servicii gospodăreşti. Aşa încât, vedeai zilnic pe străzile oraşului echipe de salahori, maturând frunze, vopsind copaci sau borduri, iar acum, în plină iarnă aruncând nisip peste zăpada aşternută pe străzi sau încarcând-o cu lopeţile în remorci.

Puţine intreprinderi funcţionau cu profit, în general cele alimentare, oamenii trebuie să mănânce, nu? fabrica de alcool, trebuie să şi bea, nu? şi vânzarea de ţigări. Viciile omeneşti erau exploatate foarte bine, iar patronii care profitau din plin din asta erau, întâmplator sau nu, aleşii locali ai partidului de guvernământ, indivizi cu personalitate ştearsă, care au ştiu însă să profite din plin de avantajele venirii la putere. Aroganţi şi dispreţuitori faţă de cei mai mulţi, faţă de intelectuali, arătau un profund şi pe faţă dispreţ provenit probabil şi dintr-o ascunsă frustrare că nu pot avea acces în anumite medii aşa zis elitiste. Nu scăpau nici un prilej de a umili sub o formă sau alta dascălii sau medicii, în general oamenii de cultură care apelau, din diverse motive, la serviciile administrative sau financiare pe care le controlau.

Cu astfel de oameni am petrecut Revelionul 2000-2001.

Cum de s-a întâmplat asta? Nimic mai simplu. Din toate restaurantele care organizau seara de Revelion, numai "Parcul" mai avea câteva locuri libere, prin retragerea unor familii aşa că, împreună cu familia Stamate, am rezervat 3 locuri, neştiind prin ce experienţe vom trece. Patronul restaurantului era un apropiat al puterii, câştigase licitaţia localului într-un mod puţin cam dubios, aşa că, de câte ori era solicitat, se revanşa organizând pe cheltuiala lui diverse onomastici sau chiolhanuri, pentru aleşii locali. Aspectul ăsta nu ne deranja, restaurantul arăta bine, curat, destul de elegant pentru oraşul nostru, iar clientela, deşi puţină, era totuşi cât de cât selectă. Când am aflat cine sunt partenerii noştri de Revelion, ne-a cam pierit cheful, am vrut chiar să ne retragem, dar banii erau deja daţi, aşa că ne-am consolat cu ideea că vom avea un colţ al nostru în care să nu fim deranjaţi.

Am ajuns la restaurant puţin după ora 20, intenţionat am întârziat, nu doream să fim primii veniţi. Ne-am ocupat locurile la masă, o masă mai retrasă la care mai aveam vecini doua familii tinere, mai târziu am aflat că erau politişti, probabil în aceeaşi ipostază ca şi noi, dar care au demonstrat pe tot parcursul nopţii o discreţie şi un bun simţ care ne-au surprins în mod plăcut.

La masa "oficială" deja discuţiile erau în toi, 3-4 sticle de whisky pe jumătate băute - noi aveam votca la menu - mesenii vorbeau tare, cu aplomb, se auzeau din când in când, apăsate parcă, "Iliescu", "Rapid", "Steaua", "5000 de parai", semn că subiectele nu puteau fi decât politica, fotbalul sau afacerile, nimic nelalocul lui de altfel, doar tot românul discuta despre astea. în capul mesei era aşezat unul dintre cele mai controversate personaje, "domnul" Sandu, probabil cel mai înstărit individ din localitate, membru marcant al PSD, care controla o bună parte a economiei locale, mai ales industria alimentară, unde reuşise să dea lovitura printr-o privatizare cu cântec dar, fireşte, absolut legală, aşa cum stabiliseră organele de control. Se vorbea că individul poseda prin diverse bănci depusă o suma cu 6 zerouri în coada (dupa unii chiar 7), dolari, fireşte, şi mai bine să îl ai prieten decât duşman, fiind cam temperamental, mai ales la băutură.

Pentru buna dispoziţie, distracţie şi dans, patronul restaurantului, prezent şi el la masa cu pricina, angajase o formaţie locală, tineri care cântau biniţor şi aveau un repertoriu destul de aerisit, suficient pentru o astfel de ocazie. Au început cu melodii instrumentale, între timp se serviseră aperitivele şi friptura, se trecuse la vin, la masa noastra obişnuitul Jidvei sec, la masa "tovarăşilor" curgeau însă carafe cu vin de cramă, în care pluteau felii de măr, zâmbete, bună dispozitie, ce mai, se preconiza o seară destul de reuşită, mai ales că în coltul nostru totul mergea parcă prea bine.

A venit şi Anul Nou... S-a desfăcut şampania, s-au trimis tot felul de artificii chinezeşti spre un Dumnezeu mai milos şi mai darnic decât până atunci, iar formaţia a început un "Mulţi ani trăiască" la care erau îndemnaţi să cânte toţi cei prezenţi.
De aici s-a rupt filmul...sau mai bine zis a început totul. "Domnul" Sandu, uşor cherchelit, aşa cum îi stă bine omului la petrecere, s-a urcat pe un scaun şi bătând cu un cuţit în paharul cu şampanie, şi-a început numărul:

- Măi, măi...Aloooo...ia puţină linişte...Se aude? Orchestra, ia ziceţi bă înca o dată un La mulţi ani... dedic această melodie domnului Iliescu, care fără el ne găsea dracu.

Aşa că, vrând nevrând, toată asistenţa, mai putin masa noastra, s-a ridicat în picioare şi a cântat alături de formaţie în cinstea domnului Iliescu. Dar nu a fost suficient...au urmat apoi Hora Unirii, o sârbă şi o manea, toate cu aceeaşi adresă. Se observa o oarecare stânjeneala pe chipul celorlalţi, repede camuflată însă sub impulsul ritmului săltăreţ şi al paharelor date peste cap cu rapiditate, atunci când vreunul din horă acuza oboseala. La un moment dat, a dat cu ochii de noi, ne sorbeam liniştiţi, sau aproape, cafeaua, a părăsit hora şi s-a apropiat de masa noastră:

- Domnu' doctor, profesore, păi ce faceti băi, voi nu jucaţi cu noi? Sau vă daţi 'telectuali? Să ştiţi că degeaba faceţi pe fâţoşii, dacă nu era domnu' Iliescu, tăticu' nostru, nu mai mâncaţi voi pâine. Mai vedem noi... Apoi, adresându-se companionilor noştri:

- Am să-l chem mâine pe comandantul vostru, să afle şi el ce comportament ostil afişaţi. Tinerii facură feţe-feţe, şe roşiră şi intrară în horă. Pe noi ne uitase, sau aşa speram.

- Ce mitocan, îmi şopti Eugen. Hai, că pe noi ne cunoaşte oarecum, şi ne vede în opoziţie, sş aici nu greşeşte, oare ce aş putea discuta cu omul ăsta, sau cu ceilalţi de lângă el?

- Ai dreptate, dă-l în mă-sa, sper să nu ajung vreodată la mâna lui, Doamne fereşte... Şi discutia despre personajul împricinat s-a încheiat aici, nimeni nu dorea să continue pe acest subiect.

Circul ăsta a ţinut cam o jumătate de oră, până când, salvatoare, au aparut sarmalele şi toţi, transpiraţi şi roşii la faţă, s-au aşezat la mese. între timp, formaţia schimbase repertoriul apoi, parcă mânaţi de un drăcuşor, au început să cânte "Omul bun şi pomul copt", melodie considerată imnul partidului rival, al PD-ului, cu ai cărui membri se şicanau de aproape 10 ani. Instinctiv ne-am ridicat privirile din sarmale şi le-am întors spre masa "lor", parcă intuind ce ar urma. "Domnul" Sandu prinsese deja o culoare vânătă, se pare că o sarma îi rămăsese în gât, patronul îl bătea cu pumnul în spate, a dat de câteva ori destul de tare pâna să-i revină respiraţia. între timp făcea semne disperate celor din formaţie să schimbe repertoriul, dar aceştia se parea că nu sesizează gesturile patronului. "Domnul" Sandu se ridică brusc în picioare, ridică acuzator mâna spre orchestră, apoi parca speriat de ceva îşi roti privirile pe deasupra asistenţei şi se prăbuşi la podea.

Muzica înceta. Omul respira,însă avea privirea fixată undeva, în tavan, ochii sticloşi şi buzele încleştate. Din gura îi curgea salivă amestecată cu sos. Cineva îşi aminti că sunt şi medici în local, însă prietenul meu se îndrepta deja spre victimă.

- Probabil un anevrism, zise el cercetând pacientul. Ar fi bine să chemaţi salvarea, trebuie internat, e chestie serioasă.
Cineva o facuse deja şi, în mai puţin de 3 minute, sunetul specific al sirenei se auzi afară. "Domnul" Sandu fu urcat în ambulanţă şi aceasta demară în viteza. Petrecerea se terminase. Rând pe rând, ceilalţi se ridicară şi plecara spre spital, după liderul lor.

- Nu puteai să-l lasi? Sau nu te-a lasat pe tine conştiinţa profesională? l-am întrebat pe Eugen când, după câteva minute de la plecarea ambulanţei, a revenit la paharul lui de vin băut pe jumatate.

- Ştii foarte bine, mi-a replicat el, că există o deontologie profesionala. Oricât de nesuferit mi-ar fi un pacient, nu am voie să nu-i acord primul ajutor, ca în cazul ăsta...

Discutia s-a oprit aici. Eu aş fi procedat altfel, dar eu nu sunt medic asa că... Am schimbat subiectul, trecând la banalitaţi.

"Domnul" Sandu şi-a revenit după câteva zile de spitalizare, sub directa supraveghere medicală a prietenului meu Eugen Stamate, medic specialist, apoi s-a întremat la unul dintre cele mai mari spitale din capitală. S-a intors la activităţile lui ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat, lăudându-se că însuşi domnul preşedinte Iliescu l-a vizitat la spital, întărindu-i astfel moralul. După un timp, la sfârşitul anului scolar, mi s-a restrâns catedra, dar am reusit să prind un post la ţară, acum fac naveta, dar am norocul că nu e aşa departe, doar 15 kilometri, cineva mi-a şoptit că la mijloc ar fi "prietenul" nostru. Eugen Stamate îşi continuă însă munca la spital, de doctori e bine să nu te legi, nu se ştie când ai nevoie de ei.

Poate asta mi s-a tras şi datorita unei poezii publicate din greşeala în ziarul local, dar care nu văd ce legatură ar putea avea cu toată povestea. Vă las să lecturaţi şi să judecaţi singuri, doar ultima strofă:

Odă tovarăşului Escu
Proşti dac-am fi, noi tot votăm cu tine
Căci tu ne eşti şi tată şi stăpân
De-aici din occident îţi spun: Cu bine,
Trăiască Escu!... Eu aici ramân...

Formaţiei care cânta în seara cu pricina i s-a reziliat contractul chiar de a doua zi. Unii spun că au fost plătiţi de unul din liderii locali ai PD să cânte "Omul bun şi pomul copt" la Revelion, dar nu se aştepta nimeni la aşa o reacţie, cine ar fi crezut că "domnul" Sandu nu are deloc simţul umorului. Eu unul tind să cred că sunt doar zvonuri, deşi după numai o săptămână aceştia erau angajati deja în restaurantul acestuia, al liderului PD, cu carte de muncă. Şeful formatiei recunoştea la un moment dat că este mai lejer, totuşi de la început li s-a interzis sa cânte "în grădina lui Ion".

Cu Eugen m-am întâlnit mai rar, e drept nici eu nu mai aveam timp, doar eram navetist, iar el parcă se izolase, l-am căutat de câteva ori la telefon, era de gardă, sau lipsea din localitate. Săptămâna asta am auzit însă în cancelarie că s-ar fi înscris în PSD şi de câtva timp ar fi intrat în cercul de intimi al "domnului" Sandu, îşi fac chiar şi concediile împreună...

Liviu Nanu