Iepurele

Iepurele

În dimineaţa zilei de Sf. Ilie, m-am trezit cu gândul la iepurele prins de bunica în grădină. Îl ţineam în cămară de câteva zile. Eram îngrijorată, nu băuse apă şi nu mâncase nici morcovi nici frunze de varză, nimic. Stătea ascuns în odaia din deal unde bunica ţinea baniţe cu făină de grâu şi porumb, borcane cu untură, vrecie, miere sau brânză de capră în zer, săculeţi cu nucă, bomboane, alviţă, lumânări, sticle cu ţuică şi vin, ulcioare, linguri de lemn, tacâmuri de metal coclit, codrii de săpun, postave de lemn, oale, şi câte şi mai câte. Trebuia să le dau la o parte ca să ajung la el. Se ascundea cu capul în cotloane întunecate, lăsându-şi corpul şi codiţa la vedere. Dar în dimineaţa aceasta nu l-am mai găsit. Cum a putut să dispară? Odaia nu avea uşă înspre afară, ci într-o altă odaie.
Acolo, l-am căutat pe sub paturi, sub aşternuturi şi perne, am ridicat saltelele de paie, am tras de sub pat lădiţa închisă cu lacăt în care unchiul îşi ţinea puşca de vânătoare, sperând să fie în spatele ei. Nu l-am găsit! Am ieşit într-un suflet din casă, căutând-o din ochi pe bunica. Era în pragul bucătăriei de paiantă şi chirpici, şi sufla în căuşul unei linguri de lemn:
- Te trezişi, Luminelul mumii? Am făcut supă de pui. Gustă să vezi ce bună e!
Am scuturat încet din cap. Luminel era numele îngerului meu păzitor, bunica apela la el îl pomenea pentru că era cuminte şi ascultător, iar când făceam rele, îl dojenea pe drăcuşorul Întunericuş.
- Nu e bine să auzi cucul cântând, aşa pe inima goală. Mănâncă ceva!
Ochii ei albaştri, nu mă priveau simplu ci mă învăluiau într-o aură luminoasă şi caldă. Sub baticul colorat, iarna încremenise într-o ninsoare prelungită, curgând de-a lungul părului sârmos, iar mâinile ei erau învelite într-o piele mulată strâns pe oase. Era tare slabă, dar mirosea mereu a lapte de capră, tămâie şi pâine coaptă sub ţest.
- Unde-i iepuraşul? întrebai cercetând bucătăria cu ochii. Focul era aprins lângă ţestul ridicat. În cuptorul mare se vedea jarul aprins. Bucăţile de friptură erau aşezate într-o tavă de tablă şi îşi aşteptau rândul la cuptor. Dintr-o oală de pământ ieşeau aburi, acolo se gătea supa. Laptele de capră proaspăt muls şi strecurat prin pânză rară de in, fierbea pe pirostrii, într-un tuci mic, afumat de la foc.
- I-am dat drumul în pădure, să nu mai vină la grădină, stricătorul!
- De ce, mumă? Mă mai jucam un pic cu el! făcui eu dezamăgită.
- Nu mânca nimic, s-ar fi prăpădit.
Bunica mă luă în braţe şi mă rugă să uit de iepuraş. În cele din urmă, acceptai că îi era mult mai bine să zburde liber pe coasta dealului împreună cu ai lui. Ochii mi se opriră la pâinea acoperită cu un şervet curat şi aşezată pe un fund de lemn.
- Făcuşi turtă de pâine?
Am dat să intru în bucătărie, dar nu m-a lăsat. Avea bunica un zâmbet tare enigmatic... Precis punea ceva la cale, dar nu înţelegeam ce.
- Nu intra că te-afumi de la foc. Du-te-n odaia din deal şi adu brânză. Eu nu pot să plec, de aici pentru că îmi fură mâţa bucatele. Turta e gata. Îţi rup eu o bucată până te-ntorci şi îţi torn lapte în cană.
Oricât încerca să mă ţină departe de foc, nu reuşea. În timp ce mâncam cu ochii pironiţi la flăcări, aruncam un glod de porumb în foc, deşi ea protesta că-i destul de puternic, ori îi aruncam pâine şi brânză lui Rexi, căţelul nostru, legat în lanţ. Acesta mă urmărea scâncind din când în când şi lingându-se pofticios. Iar mă certa bunica:
- Întunericuş, lasă-l mumă că-i dau lături de la porc, nu strica bunătate de pâine şi brânză pe el! E leneş şi nu prinde dihorul când vine să fure găini.
Rexi parcă îi înţelegea critica şi lătra puternic să-i arate cât este de fioros, apoi se smucea cu putere din lanţ încercând să ajungă la noi, dar nu reuşea, şi de supărare scheuna şi mai tare. Îmi rupea inima, grea era viaţa lui de câine, aşa că îl gratulam răsplăteam pe furiş, cu o bucăţică, sau două. Le prindea din aer. Avea blana cărămizie şi, când sărea, părea şi el o vâlvătaie de foc.
Tocmai mă pregăteam să îl omenesc pe Rexi cu cea mai mare bucată de pâine din ziua aceea, când pe poartă intrară unchiul Vasile împreună cu fiică-sa, Sânziana. Veneau de la oraş, curaţi, primeniţi, frumos pieptănaţi, mirosind a parfum. N-o mai văzusem pe vară-mea de câteva săptămâni. Mătuşa Anişoara îşi ţinea copiii lângă ea, la oraş. Mai avea un băiat, Valeriu, care abia împlinise trei ani. Îi era uşor să vadă de ei pentru că lucra croitorie de damă, acasă. Sânziana, cu patru ani mai mică decât mine, îşi purta părul şaten strâns în două codiţe, în timp ce eu eram tunsă băieţeşte. De câte ori o priveam, mi-aminteam că la botezul ei, vrând s-o parfumez, i-am turnat câteva picături de parfum în ochi. A plâns mult de tot, sărăcuţa, şi oricât de rău îmi părea, întotdeauna am avut impresia că mătuşa nu m-a iertat. Mai mult, am crezut că din aceasta cauză a purtat ochelari de mică. De aceea căutam să am grijă de ea, ca ă îi demonstrez mătuşii că este în siguranţă cu mine şi astfel poate avea s-o lase să vină mai des la ţară.
- Nenea Vasilică, ne lăsaţi să mergem la Georgică şi Niuţa?
- Da, dar să fiţi cuminţi şi să nu vă urcaţi în nuc. Şi staţi departe de câinele lor, că e plin de purici!
În câteva minute, Sânziana era schimbată în maiou şi pantaloni scurţi, şi alergam desculţe prin ogradă. Rexi ne urmări sărind voios de-a lungul lanţului, până aproape de poartă. Uitând că e legat, se propti brusc în lanţul întins la maxim şi lătră înfuriat că trecem prin poartă fără el.
- Ah, mai veni şi orăşeanca pe la noi! se bucură Georgică. Era mânjit pe obraji cu marmeladă şi avea mustaţă albă, de la laptele băut.
În mijlocul bătăturii, Niuţa alerga după puii gălbiori de găină. O luă pe Sânziana de mână şi o duse aproape de cloşcă. Aceasta îşi umflă penele şi cotcodăci speriată spre puii mai depărtaţi de ea, ce alergau după musculiţe. Cloşca oscila între ei şi cei de lângă ea, ce dormitau ameţiţi şi zgribuliţi. Aveau puful gălbui ud, semn că abia ieşiseră din găoace. Guţu, tatăl lui Georgică şi Niuţa, tocmai tăiase crengile dudului crescute peste curte. Am ales câteva crengi şi le-am urcat în nuc. Acolo, le-am aşezat peste o pereche de crengi şi Georgică le-a legat între ele cu sfoară. Când fu gata băncuţa noastră din nuc, ne-am aşezat pe ea, privind cu interes în jur. În curtea vecină, bunica gătea iar unchiul Vasile se pregătea să plece la vie. Îşi puse pălăria de paie pe cap, securea cea mare pe un umăr, o traistă cu mâncare şi un ulcior de apă pe celălalt. De la poartă ne strigă peste gard să fim cuminţi, şi coti spre deal.
- Copii, veniţi să mâncaţi colivă! ne strigă Floarea, mama Niuţei şi a lui Georgică.
Coliva era întinsă pe un platou, pudrată cu zahăr şi ornamentată împodobită cu o cruce făcută din bombonele mici de toate culorile. Nu era întreagă. Fusese cu ea la biserică şi pe drumul spre casă împărţise la lume.
- Spuneţi bogdaproste, că-i pentru socru-meu Ilie! ne rugă ea.
- Bogdaproste!
- Să fie primit, Doamne ajută! spuse Floarea după ce făcu crucea, de trei ori, cu degetele adunate. Avea pielea pe mâini bătucită şi crăpată. Muncea la colectiv, împreună cu bunica şi alte femei din sat. Ochii mari, căprui, îi erau adânciţi în orbite, iar pielea feţei foarte bronzată şi ridată adânc. Georgică îi semăna la ochi, iar Niuţa era blondă cu ochii mici şi verzi, ca tată-său, Guţu.
După ce am mâncat câteva porţii de colivă, ne-am întors sub nuc, lângă coteţul câinelui. Acesta se scărpina înnebunit de atâţia purici. Cum am ajuns lângă el, se tăvăli pe jos cu labele în sus şi cu ochi rugători către noi. Bătea vârtos din coadă ridicând praful de pe jos. Nu-l luă nimeni în seamă. Când să ne urcăm la loc în nuc, soarele dispăru brusc în nori şi o boare rece, cu miros de umezeală, ciufuli scurt frunzele nucului. Apoi reapăru, pentru perioade scurte de timp. Dinspre deal se adunau nori negri şi groşi. Se văzură şi primele fulgere, iar dealul fu zguduit de tunete. Pe partea noastră de lume, era aproape senin.
- Te pomeneşti c-o să plouă şi aici! spusei şi mă aplecai spre picior, lipind brusc palma cu degetul arătător pe locul unde simţisem o înţepătură. Sub deget, am simţit o gâgâlice mică. Imediat frecai locul până ce ameţi puricele, apoi îl strivii între unghiile degetelor arătătoare. Se auzi un pocnet scurt. Strâmbai din nas dezgustată de sângele de pe degete. Apucase să se înfrupte din mine, lighioana!
Nu era lucru de mirare, întotdeauna ploua torenţial în ziua de Sf. Ilie. Din valea pârâului, veneau repejor, zburând pe alocuri, cârduri de gâşte. Se opriră în faţa porţilor cu gălăgie şi fâlfâit de aripi. Era clar! Dacă se întorc gâştele aşa devreme, o să plouă serios. Le-am dat drumul în curţi. Între timp, începu să picure vârtos. Simţeam sub tălpi pământul ciupit de stropi. Ne-am apucat să cântăm, învârtindu-ne pe loc, cu palmele întinse spre cer:
- Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă...
- Cu fulgere albe şi tunete slabe...
- Nu sta-n bătătură, fugi în arătură...
- Cărămidă veche, de la vama veche...
- Dă potop pe câmpuri, nu mai sta pe gânduri...
- Toarn-apă cu tunul, şi viaţă cu pumnul.
Torentele de apă despicau pământul însetat, ce ni se surpa sub tălpi. În pauza dintre versuri, ploaia se înverşuna şi mai tare, parcă ne asculta cineva de sus ruga. Din când în când, cădeam în braţe, sau în genunchi, ameţiţi. Ne odihneam un pic şi o luam de la capăt.
- Cărămidă rea, dă Doamne să stea! spune deodată Sânziana. Ne oprirăm ca trezţi brusc dintr-o vrajă:
- Nu te grăbi fată, lasă să mai toarne puţin!
- Treaba voastră, eu plec la adăpost că-s udă leoarcă!
Ne-am dus să ne schimbăm de haine. Apoi, am năvălit în odaia din deal, unde pusese bunica turta de pâine. Am scos câteva bucăţi de brânză din borcan şi ne-am ospătat. La urmă, ronţăind alviţă, am ieşit afară să ne dăm în leagănele atârnate sub şoprul din faţa cămărilor cu grâne, butii goale şi ştiuleţi de porumb. Când ajunsesem cu legănatul până sus, la nivelul ţiglelor roşii, cu picioarele în ploaie, îşi făcu apariţia şi unchiul Vasile, ud până la piele. Trăgea după el un lemn tăiat dintr-un copac uscat, găsit în pădure. Îl aşeză lângă ceilalţi, rezemat de dud, să-şi aştepte rândul la focul din vatră. Era tare mulţumit de ce găsise la vie, strugurii erau mulţi şi zemoşi. Borurile pălăriei i se lăsaseră peste ochi de greutatea apei. Recită vesel:
"Hei Ilie, mă plouaşi prin pălărie!
Zilele-s mai scurte, vara-i pe sfârşite!"
Când se potoli ploaia, am plecat iar în drum. Ni se alătură şi Niuţa. Ne-am turnat pământ ud peste laba piciorului, l-am bătut bine cu palmele şi apoi ne-am tras piciorul uşor înapoi. În urma lui, rămânea un cuptor în care puneam la copt găluşti de pământ. Când se iţi din nou soarele, printre norii din ce în ce mai subţiri, noi construisem câteva cuptoare.
- Or fi copţi colacii mei? mă întrebai cu voce tare.
Sânziana luă o găluşcă din cuptorul meu şi o aruncă în gardul din faţa noastră. O parte din ea se prinse de gard, restul se scurse încet de-a lungul blănilor.
- Nu prea! Dar cozonacii tăi, Niuţo?
Şi uite-aşa, lipeam de zor colaci şi cozonaci pe gardul lui moş Mihai, până ce se auzi vocea bunicii:
- Luminiţa, Sânziana, veniţi muică la masă!
- Acu! Acu! sărirăm noi amândouă, cu jumătate de glas. Ne-am mai fi jucat puţin.
La masă nu ne-am aşezat până nu ne-am spălat pe picioare şi mâini, schimbat în haine curate şi încălţat în sandale. Bunica ne turnă supă în castroane albe. Avea o culoare maronie şi un miros ciudat, supa asta! Şi bucăţica de carne parcă era gât şi nu prea. M-am uitat şi la Sânziana în castron. Avea ceva asemănător. Bunica îmi evita privirile. Doar ştia că nouă ne plac alte bucăţi de carne şi mereu ne făcea pe plac. Nu înţelegeam nimic.
- Unde sunt aripioarele, mumă?
Unchiul Vasile începu să râdă şi bunica la fel. Nu se puteau abţine.
- Am păstrat aripioarele pentru supa de mâine.
- Dar pipota? Şi inimioara?
- Şi pe ele!
Am luat supă cu lingura o dată şi atât mi-a fost! Imposibil de suportat Greu de răbdat acel gust şi miros!
- Mie nu mi-e foame de supă...
- Nici mie! sări Sânziana.
- Cine nu mănâncă supă, nu primeşte nici friptură! spuse unchiul Vasilică.
"Dacă e la fel, mă lipsesc şi de friptură" gândii eu. Am mai încercat să sorb o dată, în mare silă, simţind cum mă înverzesc la faţă. Sânziana se ţinea cu mâna de nas şi se chinuia să înghită. supă, gata să vomite.
- Nu mi-e foame nici de friptură! spusei încet, aşteptând să văd ce afect are aşa o declaraţie de pomină.
Unchiul deveni bănuitor. Se uită serios când la una, când la alta. Feţele noastre trădau, deopotrivă, mare chin şi bunăvoinţă silită.
- Dar ţie, Sânziano?
- Nici mie, tăticule. Am mâncat pâine cu brânză. Şi alviţă.
- Ah, păi de ce nu spuneţi aşa?! Lasă-le, mămică. Şi-au stricat pofta de mâncare. Mă sacrific eu şi mănânc toată friptura cu un pic de vin rubiniu. Sânge de iepure! şi ne făcu cu ochiul.
Eh, până aici mi-a fost! Deodată, se făcu lumină în capul meu.
- Mumăăă, asta-i supă de iepure!
Unchiul râdea cu poftă, în timp ce mie îmi dăduseră lacrimile. Mă ridicai în picioare cu pumnii strânşi. Tremuram de supărare.
- De ce-l omorâşi, mumă? Ce mare rău ţi-a făcut că a mâncat două frunze de varză?! Era şi el un sufleţel flămând! Să nu mai faci asta, niciodată! Te rog mult de tot!
Ce să mai spună biata bunică?! Sânziana începu să plângă. Bunica ne luă în braţe pe amândouă şi ne sărută pe frunte.
- Nu mai fac mumă aşa păcat, cât oi trăi! Vă promit!
În camera din vale, în pat, împreună cu Sânziana, am suspinat până ne-a doborît somnul. Bunica nu a mai gătit niciodată iepure, nici nu a mai încercat să ne păcălească în acest fel. De câte ori îşi amintea de ziua aceea de sfântul Ilie, i se umezeau ochii şi ne asigura că dacă ar fi ştiut ce supărare urma să pricinuiască nepoatelor ei, nu s-ar mai fi apucat să gătească iepuraşul. Fie omul cât de bătrân, tot mai are ceva de învăţat de la viaţă!