La furat de nuci

La furat de nuci

Câteva săptămâni după ziua când şi-a zdrobit degetele meşterind la tractor cu motorul pornit, Guţu Făiniş zăcu bolnav pe-acasă. De-aceea nici nu am mai îndrăznit să ne urcăm în nucul din ograda lui şi nucile care mai rămăseseră în el apucară să se coacă. Dar tot puţine erau. Nevastă-sa, Floarea, se văicărea în fiecare seară când se întorcea acasă de la colectiv: "Georgică, Niuţă, dacă vede Guţu că nu mai sunt nuci în pom o să vă ardă cu nuiaua pe amândoi, să vă învăţaţi minte, că tare neascultători mai sunteţi!" Trebuia să facem ceva neapărat, se apropia vremea culesului de nuci! Dar ce?!

Câteva săptămâni după ziua când şi-a zdrobit degetele meşterind la tractor cu motorul pornit, Guţu Făiniş zăcu bolnav pe-acasă. De-aceea nici nu am mai îndrăznit să ne urcăm în nucul din ograda lui şi nucile care mai rămăseseră în el apucară să se coacă. Dar tot puţine erau. Nevastă-sa, Floarea, se văicărea în fiecare seară când se întorcea acasă de la colectiv: "Georgică, Niuţă, dacă vede Guţu că nu mai sunt nuci în pom o să vă ardă cu nuiaua pe amândoi, să vă învăţaţi minte, că tare neascultători mai sunteţi!" Trebuia să facem ceva neapărat, se apropia vremea culesului de nuci! Dar ce?!
În dimineaţa aceea mă jucam cu Niuţa şi Lisi la umbră, în tinda casei bunicii. Georgică sări peste gard şi apăru în faţa noastră cu un săculeţ atârnat de umăr.
- Unde te duci, Georgică, cu traista aia?
- Am o idee! Hai să adunăm nuci şi să le atârnăm cu aţă pe crengile nucului.
- Eşti nărod?! Ne vede taică-tu! m-am împotrivit eu imediat.
- Nuuu, azi s-a dus la muncă! S-a făcut bine.
- Doamne, vrei să-l împodobim ca pe un pom de Crăciun? Mai ai multe idei de-astea?! se cruci Lisi în timp ce îşi cojea oja de diverse culori, de pe unghii. Tu crezi că nana Guţu n-o să observe?
- Le legăm cu aţă de pescuit. E transparentă! mai încercă el. Ochii îi străluceau puternic, de parcă aşa idee îi vine omului o dată la o sută de ani.
- Şi când le-o strânge de pe jos n-o să observe?
- Nuuu, o să le adunăm noi, doar el e bolnav!
- Da, şi anul trecut ce-a avut, că tot noi le-am cules? se răzvrăti Niuţa.
- Vedeţi, ce vă spuneam eu?! Noi o să facem toată munca. Trebuie doar să găsim un nuc din care să le culegem. Haideţi la Boboiceanca! Nucul ei e lângă drum şi are crengile până la pământ. Le-a binecuvântat bine părintele, făcu el cu ochiul.
- Nu vreau să mai dau ochii cu popa Zamfirescu! E aşa de... de... scârbos! Mă întreabă mereu de mama şi se agaţă de mâinile mele ca înecatul de crengi plutitoare. Mi-e greaţă numai când îl văd! declarai eu şi mă strâmbai toată ca să fiu mai convingătoare.
- Nici eu nu mă mai sui la Boboiceanca-n nuc, să fie clar! spuse Lisi. Ultima dată când ori ne-am urcat în el, a dat drumul la câine din lanţ şi m-a muşcat de picior.
- Nici nu vă luăm pe voi două, pe tine şi pe Niuţa! Voi staţi acasă şi pregătiţi aţa. O tăiaţi, uite-aşa, din două-n două palme. Câte o bucată pentru fiecare nucă.
- Şi de unde luăm nucile, Georgică?
- De la Poarta Ţarinii. La marginea lotului nostru de porumb e-un nuc plin! Vii cu mine?
Avea Georgică un talent de convingere rar. Adevărul este că în ultima vreme ne cam plictiseserăm. Ne-am scăldat în Dunăre, am alergat prin pădurea de salcâmi şi am urcat pe dealul Călămătracului, de câteva ori, dar spre Poarta Ţarinii chiar nu mai fuseserăm de mult!
- Ia şi tu ceva, de la mumă-ta, ca să avem în ce pune nucile. Georgică ridică un sac lăsat de bunica pe marginea prispei şi-mi întinse mie traista lui.
Cât ai clipi, eram în drum şi alergam către marginea satului, acolo unde se afla locul numit Poarta Ţarinii. Am ajuns din urmă un car cu fân şi ne-am cocoţat în el, fără ştirea ţăranului de pe capră. Mergea încet şi ridica nori de praf în urmă. Din când în când se auzea pocnet de bici lovind spinarea boului ce se abătea de la drum şi vocea ţăranului strunind cei doi boi, pe nume Mişu şi Bujor:
- Hăis, Mişu. Io-te na! Cea, măi Bujor!
Carul coti spre uliţa unde-şi avea ţăranul casa şi noi sărirăm din el, alergând cu toată puterea spre ultima casă a satului. Dintr-o dată ne trezirăm în câmp deschis. Nu se vedea ţipenie de om. În stânga, o mare de porumbi, iar la capătul ei, dincolo de şosea, curgea primejdios de blajină Dunărea. În dreapta noastră, pe deal, păştea turma de oi şi capre a satului sub paza lui Tică Bazavan. Acesta nu se zărea nicăieri, se odihnea probabil la umbră. Din când în când, se auzeau copoţeii la la gâtul mioarelor şi iezii zbierând după capre.
Din spate veni un tractor şi ne înecă într-un nor de praf. Zăpăcit de zgomot, un şarpe maroniu ne tăie calea, trecând din deal în vale. Am încremenit. Georgică se aplecă şi întinse braţul brusc în urma lui:
- E doar un şarpe de pământ, nu muşcă! Stai aşa că l-am prins. Uite-l! şi aruncă sacul spre mine. Am făcut trei paşi înapoi, spre sat, spre distracţia totală a lui Georgică.
- Uite nucul colo, unde fugi?!
Nucul ne învălui generos cu umbră. Ne-am odihnit o vreme cu ochii la şosea şi la pământul parcelat cu precizie geometrică de pe malul sârbesc. Oare cum s-or vedea de la ei pământurile noastre? Apoi, ne-am apucat să adunăm nucile căzute pe pământ. Coaja era pe alocuri maronie şi se desprindea uşor, semn că erau aproape coapte. Sacul lui Georgică, în care deşertam conţinutul traistei mele, atârna din ce în ce mai greu. Când nu mai rămase nici o nucă pe jos, Georgică găsi o nuia şi începu să bată în crengile arcuite până-n pământ.
- Măăă, care baţi la nucul preşedintelui? Stai că vin acum la tine! se auzi o voce din deal
- Georgică, al cui ai spus tu că-i nucul ăsta? făcui eu bănuitoare.
- E între lotul nostru şi cel al preşedintelui CAP-ului. De fapt, mai mult pe partea lui!
- Au! Fire-ai al naibii tu de... de...
Dar n-am mai avut timp de nimic. Dinspre deal, se prăvăli un om pe bicicletă, strigând că ne prinde şi ne predă preşedintelui! Dar noi goneam deja spre şosea, eu cu traista plină, Georgică cu sacul bunicii. Norocul nostru că drumul de la marginea porumbiştei rămăsese denivelat de la ultima ploaie torenţială şi omul trebui să alerge pe lângă bicicletă.
La şosea, am cotit spre stânga, mai aveam câteva sute de metri până-n sat. În dreapta noastră, dintr-un foişor, un grănicer ne urmărea prin binoclu. Alergam blestemându-l pe Georgică şi ideile lui creţe. Ca şi când n-ar fi fost destul, îi veni o nouă idee: aruncă sacul înspre porumbi şi mă trase după el pe şosea. Sacul căzu pe ceva moale şi se auzi un fâşâit ca de şarpe prin iarbă uscată. Apoi, zgomote înfundate în pământ. Păreau a fi fost făcute de un animal măricel. I-am zărit chiar spinarea prin iarba înaltă de la marginea porumbiştei. O clipă ne-a stat inima-n loc, dar arătarea se îndrepta în direcţia opusă nouă.
După pichetul de grăniceri şi primele case din sat, ne-am ascuns în spatele unei fântâni. De-acolo am văzut cum se apropia urmăritorul nostru, pedalând pe şosea. Se opri în dreptul sacului şi când îl ridică, din lateral ţâşni o siluetă omenească şi imediat apăru pe şosea o maşină plină ochi cu grăniceri, opri cu un scrâşnet îngrozitor de frână, din ea se revărsă o maree de tunici kaki alergând după fugarul ce se îndrepta spre Dunăre! Acolo îl aştepta o şalupă cu alţi grăniceri, chemaţi în ajutor de soldatul din foişor.
Ce s-a mai întâmplat după aceea, nu am văzut cu ochii noştri pentru că am fugit spre casă, profitând de faptul că urmăritorul nostru fusese reţinut martor la prinderea omului ce încercase să treacă fraudulos Dunărea înot, ca să fugă din ţară. La fel ca toţi ceilalţi dinaintea lui, ce au fost prinşi în viaţă, a fost reţinut o vreme în pichet, bătut zdravăn, pus la curăţat de grupuri sanitare şi predat apoi Securităţii. Puţini au reuşit să treacă înot până la malul sârbesc. Cei mai puţin norocoşi, au murit de atac de cord când au intrat în apa rece, sau au fost împuşcaţi. Se auzeau mereu astfel de poveşti prin sat.
Când am ajuns în bătătura bunicii, deşi obosiţi şi leşinaţi de sete, ne-am luat la ceartă:
- Tu... tu... şi ideile tale cretine! Ai spus că nucul e-al vostru! am sărit eu la Georgică. Şi ce idee a fost aia să arunci sacul lui muma în porumbi?
- Ce, te-am obligat eu? Ai venit de bună voie!
- Aşa?! Stai că-ţi arăt eu bătaie de bună voie! Nu vezi că în preajma ta toate ies pe dos sau dispar?
- Da, aşa e! întări Lisi spusele mele amintindu-şi de ceva. Găsişi briceagul de la tata?
- Dacă nu aruncam sacul, ne prindea! Avea bicicletă şi ajunsese pe şosea! se apără Georgică.
Apucarăm pietre şi nisip în pumni gata să sărim unul la altul. De noi se apropie curioasă Niuţa, mâncând pâine unsă cu miere. Ne uitarăm pe rând, când lihniţi de foame la colţul ei de pâine, când fioros unul la altul. Ca de obicei, Georgică renunţă primul şi se rugă de Niuţa să-i dea şi lui.
- Ia-ţi singur!
Am rupt bucăţi din pâinea coaptă de bunica în vatră, cu o seară înainte, şi le-am uns cu miere. Apoi am golit toată găleata de apă. O parte am băut-o, iar restul am aruncat-o pe Georgică, drept pedeapsă pentru boroboaţa în care mă implicase şi, mai ales, că se pierduse sacul bunicii.
- Dacă ne arestează şi pe noi pentru furt de nuci sau complicitate la fuga amărâtului ăluia?
- Lasă că nu sunt ei aşa deştepţi. Şi nici n-au de unde să afle cine suntem noi! Hai mai bine să punem nucile-n copac, înainte să vină tata.
Zis şi făcut! Eu treceam aţa prin ac şi acul prin coaja nucilor, iar la urmă, făceam un nod. Niuţa le ducea lui Lisi cocoţată în nuc, ea i le întindea lui Georgică, urcat pe scară, iar el le anina de capetele crengilor. Rămăseseră doar câteva nuci de agăţat când se auzi zgomot de poartă trântită cu putere şi, dincoace de ea, Guţu în persoană privea fioros spre Lisi şi Georgică. Lăsase tractorul la reparat şi venise pe jos!
- Ce faceţi acolo? Iar vă găsesc în nuc? zise ridicând mâna cu două degete, ce arăta acum ca o cheie masivă de metal.
Câinii vecinilor începură să latre cu putere. Găinile cocodăceau spart. Eu am sărit scurt gardul în curtea bunicii şi Niuţa s-a ascuns după coteţul câinelui. Când văzu teribila mână îndreptată spre ea, Lisi îşi dădu drumul pur şi simplu din nuc şi rămase frântă pe pământ, la început mirată, apoi, încercând să se ridice, simţi o durere cumplită în articulaţia gleznei şi faţa i se strâmbă de durere. Guţu se aplecă spre ea şi o ridică în braţe tânguindu-se:
- Ce făcuşi, fată? Ce sărişi aşa ca să-ţi rupi picioarele?
- De frica mataleee, nanăăă Guţuleee! Aaau, mă doare răăău.
- Ce mă fac eu acum cu tine, Lisi?! Hai să te duc la dispensar!
S-au întors spre seară. Lisi avea o luxaţie la un picior. Georgică a primit o bătaie ruptă din salcă de la tată-său. Da, l-a "altoit" Guţu cu o nuia de salcă! În timpul ăsta, bunica se întreba cu voce tare, unde o fi sacul de pe prispă. Tăcând mâlc, am ridicat găleata goală şi-am dat să plec la fântână. Dar de la poartă a strigat cineva: "Mam-Ancuţăăă!" şi bunica s-a dus să vadă cine este. S-a întors cu sacul, minunându-se cum o fi ajuns la şosea... Pe el erau cusute iniţialele ei, aşa că lui Tică Bazavan îi fusese uşor să afle al cui era. Iar am tăcut şi-am plecat repede la fântână după apă ca să fac măcar o faptă bună într-atâtea rele, săvârşite toate într-o singură zi!
Tocmai ne pregăteam de culcare când, din ograda vecină se auzi vocea lui Guţu tunând:
- Floareo, Niuţă, Georgică! Care văzurăţi unde-i aţa mea de bejuică? Duminică mă duc cu Tică la pescuit. N-o găsesc nicăieri! Georgică, tu n-auzişi ce-ntrebai?!
Altă belea, acum trebuia să facem rost şi de aţă pentru undiţele lui Guţu! Înainte să adorm mai apucai să-mi propun să nu mă mai las dusă de nas de ideile trăznite ale lui Georgică. N-are decât să se descurce cum o şti! Dar... de când n-am mai fost noi la pescuit, oare?!