Poem impudic de toamnă

Poem impudic de toamnă

părul meu de frunze cuminţi
descreşte incendiar în arbori
ca în oglinzi suprarealiste

frunzele din vârf cad primele
aşa cum infrasentimentele capitulează
aruncându-se naiv din înalt
peste apă, peste iarbă, peste asfalt

frunzele de (la) bază
ancorate în raţiune de stâncă
se lasă mai greu ademenite de neant
să se desprindă acum nu cutează
se împotrivesc îngheţului încă

de ce să îşi piardă ambiţiile
aruncându-se aşa devreme
pe moalele aşternut de înaintaşele lor
capotând cu zecile, sutele, miile?

părul meu de frunze cuminţi
descreşte incendiar în arbori
ca în oglinzi suprarealiste
în timp ce eu
ignor iminenţa iernii moraliste
cu demodată cerbicie
şi las toamna să îşi oxideze trecerea
cu buze desperecheate şi sâni trişti
în frunze strecurându-se pudic
printre arbori exhibiţionişti

Cenaclu Literar: