1918

1918

Poetul George Coşbuc, cel care avea cu ceară picurate filele bucoavei sale, a murit în 1918, un an providenţial pentru toţi românii. In primăvara acestui an (27 martie) Basarabia revenea la Patria mamă, iar în toamna aceluiaşi an (28 noiembrie) Bucovina, atât de falnică cu obcinile şi mănăstirile sale, se alipea şi ea la matcă. La 1 Decembrie, la Alba Iulia, s-a desăvârşit statul naţional unitar prin unirea Banatului, Crişanei, Transilvaniei şi Maramureşului cu România. Ziua în care la Alba Iulia Adunarea Naţională a decis unirea cu România, ziua de 1 Decembrie 1918 era o zi sfântă de Duminică. Au fost prezenţi acolo 1228 deputaţi şi delegaţi oficiali, alături de 100 de mii de români veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Maramureş la Dunărea bănăţeană, din Ţara Bârsei până-n cea a Crişurilor. Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărâri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să vâslească spre limanul mântuirii. Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar în acelaşi timp cuprinzătoare, fiindcă nu se mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu în discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii neamului românesc, încercând să le aducă în legătură cu istoria lumii: „Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane". Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!"

Delegaţia condusă de Vasile Goldiş a ajuns la Bucureşti în 14 decembrie 1918, unde a fost primită cu tot fastul. Ajuns în Sala Tronului, Goldiş i-a spus Regelui Ferdinand: „Românii din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur stat a tuturor românilor. Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian. Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a istoriei. Această nedreptate se înlătură astăzi". În cuvântul de răspuns, Regele Ferdinand a exprimat recunoştinţa românilor din vechiul regat pentru voinţa celor de peste Carpaţi de a săvârşi unitatea, încheindu-şi discursul cu urarea pe care, de altfel, a repetat-o şi în telegramele de felicitare adresate unioniştilor: „Trăiască România, în veci unită!" Lupta pentru recunoaşterea unirii a mai durat doi ani şi s-a purtat, deja, pe alte meleaguri, la masa verde a tratativelor. În Ţară, însă, deja se ştia: voinţa de unitate a fost de neclintit.

Împrejurările istorice ale timpului le-au fost prielnice românilor şi unirea cea mare fusese pregătită din vreme de multe personalităţi politice ale vremii. În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri. În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul Neamul Românesc: „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!". Iată ce spunea şi Nicolae Titulescu într-o cuvântare ţinută la Ploieşti în mai 1915, făcând referire la relaţia dintre Ardeal şi România: "Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care chiamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întristarea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care chiamă viaţă! (. . .) Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie :Someşul, Mureşul, Oltul. De-a lungul Carpaţilor, România de azi (1915, nn) se întin-de ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută pe mâini străine."

La 17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, de altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Înţelegerea cordială" garantau în schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată şi nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Cu 10 zile în urmă, în consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla să rămână învinsă. După astfel de pregătiri şi de hotărâri, în ziua de 28 august 1916 a început războiul pentru dezrobirea românilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei române, chiar de la început slab sprijinită, iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit pe frontul de răsărit împotriva ruşilor. Dar, aşa numita armată a înfrângerii din toamna anului 1916 s-a preschimbat în armata biruinţei din vara anului următor, când un martor nepărtinitor ca generalul Monkéwitz, şeful statului major al Armatei a IV-a ruseşti, putea face mărturisirea că armata română reorganizată era însufleţită de un măreţ avânt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptând cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de înfrângerile din 1916 şi spre a dezrobi teritoriile româneşti. Dar despre toate astea am învăţat cu toţii la lecţiile de istorie. Cert este că Unirea din 1918 nu-i face pe românii acelor vremuri să se simtă mai uniţi, mai dezbinaţi sau mai altfel. Mulţi dintre oamenii simpli erau preocupaţi mai degrabă de o coajă de pâine şi de pruncii flămânzi. Dar Unirea îi permite României să-şi deschidă gura în faţa lumii. Actul Unirii a fost marcat printr-un act al Parlamentului şi nu prin noi alegeri. Unirea a fost recunsocută de marile puteri care au învins în Primul Război Mondial. România a devenit membru fondator al Ligii Naţiunilor, ca stat european egal şi liber. Prin Unire, România incorporase în noul stat şi noi minorităti etnice. Acestea au primit drepturi depline şi obligaţii prin Constituţia din 1923. Iată, trecuseră cinci ani de frământări de tot felul. Dar Marea Unire rămane legată în mod inseparabil de democraţie, de integrarea europeană şi de toleranţa faţă de minorităţile etnice. Acestea sunt punctele fundamentale ale înţelegerii evenimentelor înfăptuite la acea vreme. Nu putem judeca dacă este mult sau dacă este puţin, putem doar sărbători împreună. Şi, ca un ostaş aflat departe de ţară, dar nu şi de bătălii de tot felul, ce se aşteaptă a fi câştigate, voi aşterne la final versurile lui Coşbuc:"Şi-acum dă-mi mâna! A sunat/ Cornistul de plecare,/ Du Oltului din partea mea/ O caldă salutare,/ Şi-ajuns în ţară, eu te rog,/ Fă-mi cel din urmă bine;/ Pământul ţării să-l săruţi/ Şi pentru mine!" (Rugămintea din urmă).  

Magdalena Motz