Drum fără peripeţii

Drum fără peripeţii

Am plănuit să petrec zece zile cu mine însumi la Brăila, pământul rădăcinilor mele, spălate mereu de valurile Dunării. Aşa că, iată-mă în gara din Arad, târînd după mine un geamantan cât toate zilele şi zâmbindu-i fericită sejurului care mă aştepta după mai multe ore de drum. N-am avut cum să-mi iau bilet de la agenţie (la CFR încă nu s-a inventat plata on-line) fapt pentru care am sosit la gară cu o oră înainte de plecarea trenului şi am ocupat cuminte un loc la coadă, în dreptul ghişeului pe care atârna o hârtie scrisă cu pixul cum că de acolo se dau bilete la rapid. După vreo 20 de minute ajung să cumpăr biletul... «Nu mai am bilete la clasa întâi, domniţă, am avut numai trei, ar mai fi unul pâna la Sinaia...» Hm, ce să zic? «Daţi-mi locul până la Sinaia, apoi ma descurc eu». «Păi, nu pot să vă dau numai locul până la Sinaia, că dacă vă dau, vă dau bilet până acolo şi tre" să va daţi jos, n-am cum altfel...» începea să sune ca în Caragiale (că tot e anul lui) aşa că mă dau bătută şi îmi iau un bilet la clasa a doua până la Brăila, ascultînd sfatul casierei de a lua loc în vagonul de clasa întâi, chiar pe locul cu pricina, liber până la Sinaia şi urmînd să cumpăr de la conductorul de tren diferenţa de clasă. Naşu" - un rotofei simpatic - mi-a făcut semn să stau liniştită, că vine el pe la mine... a mai venit spre sfârşitul călătoriei, după Buzău, spunîndu-mi zâmbitor «Sper că v-aţi simţit bine la noi!». Într-adevăr, locurile au fost libere tot drumul, am fost doar două persoane în compartiment, aşa că ce să mai zic? I-am dat o sută de mii şi toată lumea a fost mulţumită... să te mai miri de ce nu aveau nici un loc liber la clasa întâi? Ei, a trecut şi asta. Călătoria a fost liniştită şi plăcută, iar traseul minunat. Am admirat peisaje de care mulţi şi-ar fi dorit să se bucure, dar totuşi sunt puţini cei care ar face o călătorie cu trenul, acceptînd condiţiile sinistre şi mizeria (chiar şi la clasa întâi), doar pentru a admira împrejurimile. De fapt nu am văzut nici un străin prin preajmă... iar trenul îşi rumega molcom fâşâitul pe şine, mişcându-se ca o omidă pe un traseu ştiut pe dinafară. Rapid? Nici vorbă... a oprit în mai toate staţiile, iar pe drumul de munte gâfâia să-şi dea duhul, nu alta! Eram hotărâtă să mă bucur de peisaje, de natură, traseul trenului anunţîndu-se cu adevărat interesant: Lipova, Simeria, Sebeş, Sibiu, Făgăraş, Sinaia, Câmpina, Ploieşti, Buzău, Făurei. Vecinului meu de compartiment, român verde şi cu spor la vorbă (ploieştean de origine) îi ardea însă de poveşti... că aşa e la noi, mulţi o consideră drept calitate, tre" să ştie toată lumea cine eşti, unde te duci şi de ce, prin ce necazuri ai trecut în ultima vreme... şi să afli la rândul tău şi tu cum stau lucrurile cu cei din jur. Oamenii sunt necăjiţi, fiecare are păsul lui, pe care vrea să şi-l verse cu prima ocazie. De aceea românii nu prea au nevoie de psiholog... există oriunde cineva care te poate asculta si te poate sfătui pe gratis! Ca să mă sustrag în mod elegant de la o discuţie nedorită şi care o luase spre politică (de parcă n-aş fi sătulă acasă de ştiri şi comentarii de tot felul) mi-am cerut scuze spunînd că sunt cam obosită şi mi-am pus la urechi căştile CD-playerului continuînd să mă uit pe geam. Apunea soarele... eram undeva între Simeria şi Sebeş, în mijlocul unui peisaj fermecător, sălbatic şi uitat de lume parcă şi pentru o clipă mi-a părut rău că aparatul de fotografiat nu-mi era la îndemână, apoi mi-am dat seama cât de murdare erau de fapt geamurile... După o vreme s-a întunecat şi nu am mai putut distinge mai nimic pe afară, aşa că am încercat să citesc, apoi să dorm. În zorii zilei am ajuns la Făurei - sudul ţării, cald, plăcut, cu mirosuri de baclava şi cafea turcească. Ceva e parcă altfel, ceva îţi semnalizează sărăcia de cum cobori din tren şi observi cu tristeţe cum oamneii fac haz de necaz la tot pasul. Oameni care pe aici sunt mult mai prietenoşi şi mai săritori, atât de săritori că ţi se bagă vrei nu vrei acolo unde nu vrei... Din păcate, personalul meu spre Brăila numai ce plecase de cinci minute (rapidul întârziase zece), aşa că am tras adânc în piept aerul tare al dimineţii şi m-am oprit să vad ce pot să fac. Să aştept pe un peron pustiu trei ore până la următorul tren nu mi s-a părut o idee prea grozavă. Unul s-a oferit să mă ducă cu maşina (65 Km) pentru patru sute de mii, dar mi s-a părut absurd să-i dau satisfacţie. Aşa că am pornit pe jos, trînd după mine geamantanul, spre «naţională», în speranţa că voi găsi o maşină de ocazie până la Brăila. Zorii ţineau cerul violet, iar în locul unde urma să apară soarele stăteau câţiva norişori pufoşi si roşietici care zâmbeau ca nişte copilaşi! Şi-am început din nou să mă gândesc ce ţară minunată e totuşi România (rugându-mă în acelaşi timp să nu mi se rupă vreo roată la geamantan). Am mers aşa vreo trei kilometri, între timp răsărise soarele şi ziua promitea să fie frumoasă. Destul de repede a oprit o maşină care mergea spre Brăila şi am ajuns cu bine acolo unde mă aştepta cu nerăbdare o bună prietenă, care m-a şi găzduit la ea. De fiecare dată când ajung în acest oraş, primii paşi îmi vibrează ciudat în tălpi şi sunt resimţiţi de întregul meu corp... aici, pe malul Dunării, în miezul unei zile fierbinţi de vară, cu mai mulţi ani în urmă, am venit pe lume. Aici îmi sunt rădăcinile, de aici mi-am tras seva ani de-a rândul, aici m-au ales focul şi soarele să mă călăuzească de-a lungul vieţii. Vedeam ca prin ceaţă că prietena mea îmi zâmbeşte, în timp ce gândurile şi amintirile de tot felul mă învăluiau ca o ceaţă dulce şi lipicioasă. Un soi de căldură mi-a invadat corpul şi am simţit cum zâmbesc de parcă întreaga lume mi-ar fi la picioare... era o senzaţie care mi-a lăsat în urmă toate celelalte simţuri, inclusiv oboseala, atât de normală după 14 ore de drum. Am ajuns acasă, am discutat la o cafea despre ultimele noutăţi, m-am îmbrăcat cu ceva comod şi am pornit prin oraş să revăd locurile. După o vreme mi-am revenit din starea euforică şi am început să văd cenuşiul din jurul meu... straturi neîngrijite, praf, gunoaie de tot felul pe care cei din jur nu mai contenesc să le arunce pe unde apucă. Oameni de toate categoriile, oameni la care te uiţi cu milă şi disperare că nu ai cum să-i ajuţi, sau oameni care nici nu vor să fie ajutaţi, sau care nici nu au nevoie de vre-un ajutor. Ar mai fi cei care se dedică trup şi suflet drumului pe care au apucat să meargă, fără să le mai pese dacă îi ajută cineva sau nu şi poate fără să mai spere în vreo schimbare. Cert e că pe nicăieri nu mişcă nimic fără mită, posturile libere se «anunţă» numai pe linie de partid... că de o vreme trebuie să fii membru PSD ca să ocupi o funcţie importantă. Sistemul «pcr» e bine băgat în priză şi nu se sinchiseşte nimeni să îl mai scoată... dar ce tot scriu? Toţi am ajuns pe unde suntem din cauze mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele de mai sus şi chiar dacă unii au sperat la schimbări cât de mici, ei bine, nu prea au avut loc. E trist, dar nu ne putem îmbăta cu apă chioară, cum zice o vorbă veche. Majoritatea covărşitoare a oamenilor merg înainte, fără să se uite cu prea mare băgare de seamă în jur - oameni se iubesc, oameni se nasc, oameni mor. Speranţa îi poartă prin viaţă tot aşa cum curenţii de aer îi ţin pe pescăruşi în zbor.

Magdalena Motz, Munich