Fără nici o şoaptă

Fără nici o şoaptă



Cu siguranţă, într-un oraş ca Timişoara, se întâmplă multe lucruri despre care aş fi vrut să vă povestesc, dar m-am oprit asupra unui concert care m-a copleşit, mi-a răvăşit amintirile din adolescenţă, m-a întinerit! Şi nu numai pe mine pentru că, într-o căldură ireală pentru noiembrie şi în aplauze fără sfârşit, Nicu Alifantis (despre el este vorba) nu putea părăsi mica scenă din The Note, mulţumindu-ne şi spunându-ne, fermecător de modest, că nu merită dragostea puzderiei de suflete care se legăna în faţa lui. Toţi cei prezenţi derulau, fiecare în felul său, prin magia unică a unor versuri de excepţie, fragmente din viaţa lor - frumoasă, tristă, obosită, prea puţin începută, dar oricum - unică. O atmosferă încărcată de emoţii de tot felul. Nici nu mai ştiu pe cine să dau vina - pe poezie, pe muzică, pe nebunele chitări sau pe o voce cu aromă de ambră şi cu rezonanţe făcute să-ţi curgă prin vene şi să-ţi cuprindă întreaga simţire. În acest miraj al muzicii, realitatea de zi cu zi nu-şi putea găsi nici măcar din întâmplare vre-un loc, iar timpul şi-a încetinit mersul pentru câteva ore de miraculoasă cântare. Îmi permit să aştern aici pe hârtie câteva versuri, scrise cu ceva vreme în urmă, în cine ştie ce ungher, de neuitatul nostru Nicolae Labiş, cărora Alifantis le-a dăruit o altfel de viaţă prin muzica sa: "Toamna îmi îneacă sufletul în fum/ Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare/ Dansul trist al toamnei îl dansăm acum/ Tragică beţie, moale legănare.// Sângeră vioara neagră "ntre oglinzi/ Gândurile-s moarte, verile-s supuse/ Fără nici o şoaptă, numai să-mi întinzi/ Braţele de aer ale clipei duse.// Ochii mei au cearcăn, ochii tăi sunt puri/ Mâine dimineaţă o să fim străini// Şi-ai să stai tăcută, cum am stat şi eu,/ Când am plâns iubirea destrămată-n toamnă/ Şi-ai să asculţi cum cornul vântului mereu/ Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.// Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi/ Împietrite buze, palid pe cărare/ Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi/ În nisip scrâşnită, laşă remuşcare". Spre marele meu regret, doar cuvintele s-au lăsat transpuse aici. Dar dincolo de ele... sunetul, disperarea sau dragostea sau bucuria din voce, zâmbetul, lacrimile, sudoarea frunţii, într-un cuvânt - Cântecul - sper să ajungă la voi cât mai curând, adus chiar de cel care îi dă mereu viaţă, Nicu Alifantis. Nu am avut reportofonul cu mine (ce-i drept, venind la concert, nu mi-am imaginat nici măcar pentru o clipă că voi scrie aceste rânduri pentru Atheneum), dar am stat de vorbă (după concert) cu Nicu şi o să vă reproduc din memorie puţin din ce mi-a spus: "Am cântat cu mare drag pentru românii din Canada, am fost acolo acum doi ani, cu Alexandru Andrieş, dar nu am ajuns şi la Vancouver. Sper că voi cânta şi acolo cât de curând. Canada e o ţară minunată, mi s-a părut mult diferită de USA". Invitaţia la cântec, la iubire, la a fi mai aproape de propriul suflet se face simplu, fără vorbe mari, fără paranteze inutile: "Vino, să mergem, vino/ Să mergem, vino/ Ne-aşteaptă florile toate/ Să trecem, vino!".

Nu mă pot abţine să nu vă reamintesc câteva cuvinte scrise de George Stanca, pe coperta unuia dintre albumele de început ale lui Alifantis: "Cântecele lui sunt ca o pulbere ce vine dinspre Levant amirosind a toate mirodeniile sale. Ele înglobează deopotrivă parfumul de mirt şi de migdal înflorit cu gustul şerbetului şi al dulceţii cum numai acolo se ştiau face". Şi oare cine nu îndrăgeşte "r"-ul nevinovat şi copilăresc din vocea lui Alifantis? Cred că mulţi dintre românii care au trăit în România de după 1973 şi i-au îndrăgit muzica nu îl vor putea uita prea uşor. Nu am avut de gând să scriu aici o cronică muzicală, e şi evident că lipsesc mai toate informaţiile impuse de acel stil. Am vrut doar să preschimb în cuvinte o coloratură aprinsă de simţiri, care mi-au purtat în această seara sufletul pe cărări neştiute, pentru a mi-l aduce înapoi mai frumos, mai strălucitor, mai bogat. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, cuvintele au fost, cum adesea se întâmplă, neîncăpătoare şi peniţa mi-a mai alunecat pe alocuri, împleticind literele. Dar să mă iertaţi pentru asta, a fost doar o încercare de a scoate Cântecul la suprafaţa amintirilor voastre! Vroiam iniţial să închei cu "Te uită cum ninge decembre...", dar mi-am amintit că majoritatea cititorilor mei locuiesc în Vancouver, aşa că voi încheia cu versurile lui Nichita Stănescu, care prin muzica lui Alifantis s-au transformat în cel mai frumos cântec al ploii : "Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte.// Pereţii odăii erau/ neliniştiţi, sub desene în cretă./ Sufletele noastre dansau/ nevăzute-ntr-o lume concretă.// O să te plouă pe aripi, spuneai,/ plouă cu globuri pe glob şi prin vreme./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul, cu pene.// Şi mă-nălţam. Şi nu mai ştiam unde-mi/ lăsasem în lume odaia./ Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,/ cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...// Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ N-aş mai fi vrut să se sfârşească/ niciodată-acea lună-a lui Marte".

Magdalena Motz