Pământul - stihie a regenerării

Alături de apă, foc şi cer (aer), pământul este simbol arhetipal şi element fundamental în alcătuirea cosmosului. Chiar dacă în opoziţie cu cerul pământul apare marcat negativ, el reprezintă un pol pozitiv în raport cu apa. Pământul e asociat cu pântecul matern, e o stihie a fecundităţii şi regenerării. Mitologemul pământului mamă (Terra Mater) are o răspândire cvasi-universală; apare deosebit de pregnant în civilizaţiile agrare, unde principalele divinităţi htoniene au un chip feminin şi sunt soţii ale zeiilor cerului (cf. cuplul Hera-Zeus). Hierogamia cosmică, nunta cerului şi a pământului, reprezintă motivul central al multor mitologii. Poporul român crede că „Pământul e femeie, e mama noastră care ne hrăneşte şi ne face, iar Dumnezeu e soţul ei, e tatăl nostru, noi suntem copiii lor" (E. Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, 1903, p.156).

Filiaţia sau înrudirea oamenilor cu glia e reflectată în miturile antropogonice în care omul e făcut din lut sau este un embrion crescut din pântecul pământului-mamă. În mai multe limbi, numele de „om" este înrudit cu acela de „pământ". Substanţa htoniană e adesea sinonimă cu materia primă (Prakriti), separată de apele oceanului primordial. Pământul e matca tuturor vieţuitoarelor şi a plantelor, e matricea universală. I se atribuie puteri generatoare şi vivificatoare. Aceste credinţe se reflectă  în riturile de înmormântare (care modelează depunerea seminţei în sol) şi în obiceiurile de naştere (humi posito - depunerea copilului pe pământ sau naşterea direct pe sol). Însă pământul este  atât un paradis, prin bogăţia şi varietatea naturii, cât şi prin grădinile şi câmpurile cultivate de oameni, dar şi un spaţiu infernal, tărâm al suferinţei şi al morţii. Cuvântul paradis, împrumutat în multe limbi europene din greacă, unde însemna „grădină, parc", vine din iranianul pairi-daieza, însemnând „loc îngrădit". Însuşirea gliei de a da şi de a primi totul înapoi o înscrie într-un veşnic circuit al naturii şi vieţii: naştere, creştere, decreptitudine şi moarte; „Între cele doua categorii de atribute (viaţă-moarte) există un raport de echilibru; chipul e surâzător, trupul cald şi darnic, sânul rodnic, dar pântecul care înghite şi digeră este conceput ca zonă infernală a marilor taine subterane" (V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978, p. 106).

Faţa întunecată, angoasantă a pământului a fost întreţinută printr-un sistem de simboluri ale Regimului Nocturn, derivate din acest arhetip: prin fiinţe fantastice terimorfe (balauri, zmei, ciclopi, titani, strigoi) şi prin simbolurile adâncurilor (infern, mormânt, peşteră, labirint). Cultul pământului-mamă, reprezintă latura esenţială şi nucleul mitologiei, al datinilor şi ceremoniilor de tip agrar ale poporului român. Odată cu creştinarea daco-românilor, cultul pământului-mamă s-a contopit cu venerarea Maicii Domnului şi până la Blagoveştenie, pământul „doarme", „se închide"; în această perioadă nu e voie nici să-l sapi, nici să-l ari, nici să-l loveşti cu băţul (decât în cazuri rituale, cum ar fi obiceiul baterii cu bâta în pământ de Măcinici pentru a ieşi căldura). Pământul este garant al jurământului sacru: când se blestemă, se sărută sau se atinge pământul pentru a da putere blestemului (Gh. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi nouă, Buc., 1914, p.12).

La români există, de asemenea, obiceiul ca la întoarcerea dintr-o călătorie lungă, oamenii să sărute pământul ţării: „Tot de închinare la pământ ţine obiceiul ce-l aveau ţăranii de-a schiţa un fel de metanie atingând pământul cu mâna de câte ori se închină în biserică sau acasă" (ibidem).

Pământul e prezent în toate riturile de trecere: de la depunerea noului născut pe sol şi până la obiceiul de nuntă, înregistrat nu cu multă vreme în urmă, când tinerii căsătoriţi petreceau prima noapte pe un aşternut dispus pe pământ, pentru ca mirii să fie sănătoşi ca pământul şi căsătoria trainică tot ca pământul. Iertăciunile miresi din ceremonialul nupţial sunt adresate şi pământului: „Ia-ţi copilă ziua bună/ de la soare, de la lună,/ de la cer, de la pământ,/ de la  tot ce e mai sfânt... " Înmormântarea este un rit de trecere unde pământul, căruia îi este încredinţat cel plecat dintre vii, ocupă locul central, iar cultul strămoşilor, la români, e strâns împletit cu străvechea veneraţie a gliei.  

Magdalena Motz
Montreal