Notiunile iubirii

Notiunile iubirii

 Noţiunile Iubirii. 


A nins a câta oară peste viața mea.Zăpada este o alee ce urcă, albă, către cer, peste ea trec licuricii aprinși, şi de zăpezile înalte ninși. Trec renii, purtând sănii înflăcărate de focurile din adânc, din fulgii mici de gheaţă castele purpurii vom înălţa, zăpezile de altă dată le vom presăra pe stradă, le vom aşterne peste străzile pustii, doar noaptea ne va strălucii cuvintele de aur curat, cu flautul ei fermecat.. Vom construi apoi cărări înmiresmate, din pomii albi vom scutura câte o creangă,  râzând vom luneca peste a vieții gheaţă,    cântând,  şi ne vom pierde în Cuvânt. Vom fi zăpadă, promenadă, vom fi surâsul de copil, păpuşi înalte de cristal ne vor surâde, ridicând spre noi mâinile ude, de rouă, de cuvinte, de ploaia care nu ne minte, de toamnele care, iarăşi, au înroşit copacii către asfinţit. Lunecând,  peste ghiaţa fierbinte, vom desena cu muchiile fine păduri înmiresmate şi castele, vom dansa lumea, lumea …  Lumea, lumea… lumea nu ne va iubi, căci din ceruri noi vom fii… ca o tăcere, ca o palidă durere, ca un semn de întrebare  peste  răsărit de soare…. Lumea, lumea …. Lumea nu ne va iubii, caci din ceruri noi vom fii... vom fii surâsul de paiaţă care lunecă uşor pe ghiaţă, vom fii o caldă ploaie de tăcere, care din iubire cere un Cuvant! vom fi şi poleială, vânt, vom fi o seară înstelată şi o poveste despre o fată… lumea, lumea, nu ne va iubi! caci din ceruri noi vom fii! când rostire, când Cuvânt, când cutreierat de vânt, când furtună trecătoare, când o năzuinta mare… lumea, lumea, lumea nu ne va iubii!căci din ceruri noi vom fii, ca o cântare într-o noapte liniştită, ca o biruinţă de mult dorită, ca un sonar ce străluceşte într-o noapte fierbinte…. Lumea, lumea , uneori ne minte…


Maria-Eugenia Olaru


29.06.2011 19:03



Dor de Iubire. Doamne as vrea sa mă ascund in Inima Ta ca într-un Crin, să stau acolo, să plâng şi să suspin!  Din fulgii de zăpada să-mi construiesc un castel, să ardă flăcările Iubirii în el. Cărările de rouă să ducă înspre soare şi rugăciune să-mi fie orișice cărare. Să ningă ca un foc cuvintele aprinse, pe lacrimile calde, abia stinse. Să fie clipele urcuș spre Tine şi taina mării să-nalţe către ceruri mâinile tăcerii în  rugăciune. Să-mi fie clipele palate de tăcere prin care doar foșnetul de frunze sa răzbată, doar vânturile să mai bată peste câmpiile întinse, peste lanurile verzi de grâu, să susure lângă pârâu, doar taina ce ne poartă spre iubire să bată în inimile prinse în vâltoare, în valurile ce se înalţă din adânc peste mare, în porţile deschise către ocean, doar taina… doar taina să mai bată, uneori, la geam. Ca un Crin aş vrea să mă ascund în Inima Ta!



Maria-Eugenia Olaru


25.07.2011 18:00:31



Iubirea este o paiaţă cu salturi fine lunecând pe ghiaţă. Iubirea poartă ochelari, adânci şi mari. Spre seară se plimba Iubirea pe stradă, cu paşii însinguraţi, stalpii de telegraf, de marginea soselei atarnaţi dansau, şi ei, în ploaie. La malul râului, pe o bancă, stătea, într-o zi, Iubirea mea. Era tăcere, era piatră, era un gând, legat de vatră, de foc,  de fier,  de cupru  şi de argint, iubirile niciodată nu mint. Cu salturi fine, lunecând Iubirea desena, pe ghiaţă,  scrisorile nemărginirii, şi număra toţi trandafirii… trandafirii sunt florile iubirii, ale tăcerii, ale uitării, sunt florile zărilor albastre, florile băncilor goale şi însingurate, florile durerilor uitate, florile râurilor înalte, ce vin dinspre munţi reci şi înmiresmate, adânci şi neuitate. Trandafirii sunt florile de zăpadă  şi foc ale iubirii, iubire sunt trandafirii. Din rouă s-au născut trandafirii!  


Maria-Eugenia Olaru


28.07.2011 16:06:28 


Locuim un tărâm al păcii, furtunile aduc, rar, ploile reci, timpurile aduc apele dinspre munţi, tăcute şi grăitoare orele trec. Nu este tăcerea vinovată, nu este tăcerea vinovată de trecerea grăbita a timpului, de naşterea florilor, de izvoarele care curg către mare reci, limpezi si ameţitoare. Nu este vinovat timpul când moare, alunecând peste frunzele roşii, rătăcind peste hotare, curgând cu apele învolburate, alergând peste poteci cu vânturile înmiresmate de ploi, de furtună, cu tunetul care adună apele în vâltori. Să înveţi să mori, să înveţi să trăieşti, asemenea frunzelor mângaiate de cer şi pămant, asemenea unui Cuvânt. Sunt, sunt… floare, frunză apă, răsărit şi apus, sunt clipe care au zburat, clipe care au stat.  Sunt cel ce vine, şi a venit deja!  Cel care va chema, strigând, Tăcerea!



Maria-Eugenia Olaru,,


 26.07.2011



Tăcerea din lucruri. Citesc într-o fereastră mare despre ciocolată. Privesc poleiala care zboară purtată de vânt, ambalajul unui cuvânt, frunză, căzută dintr-un copac înalt, în care sentimentele sunt puternice, vii şi adevărate.  Adierile vântului vin aprige şi curate, iar ploile cad torențiale şi fierbinți, peste lumea  adormită.  Privesc lumea magnifică din care am coborât pentru a urca într-un zenit de violete adormite. Foșnesc,  învățând de la frunze, fără a-mi  putea aminti, încă, cum am salvat omenirea de la moarte prin străpungere fierbinte. Învăţ căderea rece şi sentimentală, învăţ să fiu un fulg de zăpadă îndrăgostit de promenadă,  învăţ tăcerea din lucruri, de care, uneori, poţi să te bucuri…  învăţ sunetele, cuvânt lângă cuvânt, învăţ ce înseamnă un nou avânt, o nouă biruinţă, învăţ, încetul cu încetul…  Astăzi sunt chiar o frunză, o frunză de poleială, cu vânturile dau năvală, prin prafuri drumurile le răzbat şi, mă înalţ, mă înalţ spre dezmierdarea pură a ploilor de toamnă reci.  Tovarăși de joacă am doi mielușei, voi cutreiera lumea cu ei, voi foșni precum o frunză adevărată, voi purta aroma fină de ciocolată peste plajele întinse şi reci,  voi urca timpul în mașină, precum nisipul mărilor glaciale, purtat răsfirat pe picioare, voi goni cutreierând lumea tăcută, adeseori mare, adeseori floare, uneori frunză şi vânt. Tăcerea din lucruri voi fi, apoi din nou voi foșni…. Ca o frunză, ca o mare, ca un ocean de soare, care va răsari pentru voi o nouă zii!



Maria-Eugenia Olaru


09.07.2011 13:24:40



Viaţa poetului este orizontul aprins, niciodată Cuvântul nu poate fi stins. Îl poţi urmări dispărând peste zările albastre, foşnind cu frunzele peste pietre, umblând cu vânturile visătoare sau călătorind peste mare... peste ocean împreună cu vânturile fierbinţi... ninsoarea îi încălzeşte mâinile prinse a rugăciune, fulgii îl ating, apoi ning, mai albastru, cuprinzând tăcerile, trecând cu pânzele înălţate, peste cerul întunecat, aripile de păsări, rotitoare, deschid uşile la care bat mâinile lui,  însoţit de furtuni  el este doar o tăcere care mai multă linişte cere. Ecourile tac şi plâng când mâinile lui dureroase se frâng, casa îi este purtată de păsări peste ocean în lumină, răsăriturile îl trag către  ziuă, şi  noaptea  îi cunoaşte urmele paşilor prin ierburile ce vin dinspre muntele senin. Ceasurile  îi poartă orele într-un alt anotimp, purtând pe fiecare deal un nimb de poame roditoare, miresmele toate ascunse într-o floare, sunetul coasei peste ierburi trecând, viaţa poetului este  Cuvânt.  Paşii, amiaza, foşnetul, tăcerea, sunetul, trec… şuierul, trenul, toate petrec …  amiaza norilor povesteşte… Noaptea spune tainele ei nopţii, ziua străluceşte zilei, cuvântul cuvântului îi şopteşte în pieptul care- l încălzeşte… !



Maria Eugenia Olaru


11.07.2011 13:30:55


O barcă este orizontul răsfrânt. O pânză albă, un cuvânt, este tăcerea.  Un val sunt,  aplecat peste mare, un pescăruş cu zbor înalt, cu aripile larg deschise, cu ochii roşii de tăcere, cu penele înfiorate de vânt..  Un peşte auriu este tăcerea valurilor care se răsfrâng. Un orizont de arse alge fremătând, o plasă care zboară bătută de vânt, este Iubirea. Din noduri rotunde rostirea coboară spre adâncuri, se adăposteşte în crânguri, alunecă uşor peste gânduri.  A câta oară din înalt, în zboruri mici, adânci, tresalt!? Este ora o rotundă umbră a zilei care va venii! O oră nu e amăgirea clipei, nici zborul undelor solare, ci o adâncă cufundare într-un răsărit, cu tine am plecat şi noi Iubire, căci noi trăim prin Tine, şi pânzele înalte, albe de tăcere, cutreieră cu Tine printre stele, prin cerurile îndepărtate, printre nisipurile fine, printre algele marine, cu peştii se cufundă în adânc, cu somnul liniştit se odihnesc în crâng.  Păsările se înalţă peste lumile cutremurate de albastre unde, de verdele pădurilor înflăcărate, de  toamnele care se strecoară prin case, purtate de vânt, purtate de miresmele pâinilor coapte, de picăturile de ploaie care bat la ferestre. Cu  tine am plecat şi noi Iubire căci noi trăim prin tine…


E moartea doar o amăgire, un suspin, când păsările negre la ferestre vin, când vântul ocoleşte lanurile verzi, tăcut şi mut, însingurat de verile târzii, şi şuieră îndurerat pe dealurile arămii.  Când  lupii urlă în pustii, când iernile din aprige înalturi se topesc în negre cercuri îngheţate, în mănuşile  uitate, în pasul obosit de promenade, în gândurile sterpe de Iubire. A câta stradă, după nemărginire, locuieşte o Iubire!? A câta poartă locuia tăcerea!? Pe ce cărare alerga durerea!? Moartea este tăciunele din ochii omului de zăpadă,  curând o să cadă peste trandafirii îngheţaţi, va zgâria crengile brazilor înalţi, va strivi conurile crude sub tălpile de gheaţă,  ude... Pe ce cărare vine ea plângând!? Curând zăpezile se vor topii, şi vânturile noi de primăvara vor veni, vor bate vesele afară, vor tresări peste trandafirii abia mijiţi, peste caii abia potcoviţi, peste mieluşeii ce fraged aleargă prin ierburi… Cu tine vom pleca şi noi Iubire, căci noi trăim prin tine!  În orice şoaptă ne vom risipi, cu stelele pe frunte vom trăi, curgând luminile multicolore, peste plajele întinse, peste pietrele ninse de tristeţea care aleargă grăbită spre sat, cu tine vom pleca şi noi Iubire, şi iarbă vom fi pentru iarbă, stea pentru stea, Iubire Iubirii ne vom înălţa...



Maria-Eugenia Olaru


8.08.22:30/09.08.2011 14:52:46


Iubirea este o scară care urcă şi coboară. O undă este tăcerea, peste lacuri plutind, de începuturile lumii amintind.  Am învis foamea şi, iată, este foamea  întregită şi de Cuvânt îmi este foame,  îmi este sete de nemărginire… aş vrea o oră de iubire, din infinitul presărat cu stele, o clipă.  Clipă aş vrea ca din tăcere să renasc, să cânt aş vrea, şi din durere doar sunetul să mai răsară, să fiu o coardă de vioară, ce tremură adiată de vânt... să cânt ... Mi-e sete  de foc,  şi   îmi este foame de Iubire!  Am biruit orice oştire ce falnică trecea spre orizont! A  mai rămas un vagabond, trântit sub zidurile fade şi murdare, purtând pe mână, scrisă, o scrisoare în care ura şi durerea erau deja pierite, doar zilele  asfinţite despre durere mai vorbeau. Pe zidurile dărâmate, scrijelite, se scurg canalele oştirilor pierdute, ale cuvintelor nevrute, miazmele pierzării începute prin durere, prin trădare, şi resturi din moartea călcată în picioare.


De astăzi lumea e a mea, sub ceruri şade, liniştită, si-i, iarăşi, veselă, iubită! Aşa  cum începutul ce-l avea doar Dumnezeu îl cunoştea.  Mi-e sete de liniştea pură din care m-am născut, mi-e foame, şi mi-e dor de început.  Cuvântul, Cuvântul… cum adie  vântul, se roteşte, cum frunzele le învârteşte, cum cade ploaia liniştită …



10.08.2011 19:55:03


Maria-Eugenia Olaru


Luna este un ricoșeu oglindit în apele întunecate, la  ferestre noaptea bate.  Suspinele tainice poposesc în adânc, mâinile tăcerii se frâng, apele, apele, peste noapte deschise către furtuni, apele adânci şi tăcute,  albastrele clipe ude, ușa acesta, la care bat mereu… Nu sunt decât un  curcubeu! Nu sunt decât un  curcubeu! O mică ploaie, adormită peste copacii înfloriți, lumina care cade senină peste florile de soc, strălucește în noapte la ferestre de bloc, lumina trenurilor călătoare care răzbate printre sunete clare, oglindită în lac sunt o barcă multicoloră, din care pescarii întind năvoadele colorate, plutirea care, peste ape, tăcută răzbate, sunt un peşte multicolor, cu salturi uşoare, un val rotitor peste care păsările trec în zbor! O  unduire de apă este drumul, tăcerea este o undă rece, albă şi rotundă.  Mă preling peste lacurile adormite, aburii iernilor înfrânte mă poartă peste mâinile calde, peste asfaltul topit, peste băncile din parcuri înghețate…  Mă voi strecura printre şoapte, Cuvântului Îi voi vorbi despre ocean, despre câmpii, voi aştepta o zi în care, negreşit, Iubirea va veni!



Maria-Eugenia Olaru


16.08.2011 16:40:36



Un drum de ţară este o vioară cu coardele bine întinse,  peste lanurile încinse, peste dealurile ninse de soare,  peste pădurile umbrite, care duc la izvoare,  oglinda unui  lac în care peştii răzbat spre lumina diafană, spre picăturile de ploaie. Vertical  este sâmburele de măr care aşteaptă încolţirea, mult mai aproape este iubirea! Pământul  negru, peste care furnici violete poartă uriaşele fructe spre casă,  foşnetul ierbii este cel care cânta iubirea aşternută peste vioara întinsă, peste dealurile încinse de soare,  pese valurile de mare, cântecul acestui pământ, niciodată înfrânt.



Maria-Eugenia Olaru


14.08.2011 14:04:56


 

Cenaclu Literar: