Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci (I) de Andrei Oisteanu

 

de Andrei Oisteanu 

18 comentarii

Publicăm, în două numere succesive ale revistei, un capitol inedit din noua carte a lui Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură – un volum în pregătire pentru Editura Polirom.

 

Robia romilor a fost desfiinţată în Moldova la 23 decembrie 1855 de domnitorul Gri­gore Ghica Vodă, iar la 20 februarie 1856 domnitorul Barbu Ştirbei a decretat dez­robirea romilor în Ţara Ro­mânească. La 20 februarie 2006 s-a celebrat împlinirea a 150 de ani de la acest im­portant eveniment istoric. La o emisiune TV a fost in­vitat preşedintele Partidei Ro­milor, Nicolae Păun, re­pre­zentantul comunităţii ro­me în parlament. Printre al­tele, liderul rom a descris cu legitimă indignare mo­dul în care boierii români practicau ius pri­mae noctis. În sensul că, atunci când avea loc pe moşie o nuntă ţigănească, bo­ierul se folosea de privilegiul de a se culca primul cu mireasa, înaintea mirelui, în noap­tea nunţii. „Vă daţi seama ce tra­u­mă era pentru mire?!“, a întrebat retoric reprezentantul romilor. „În primul rând era o traumă pentru mireasă“, l-a co­rec­tat cu bun-simţ moderatorul emisiunii. „Mda, sigur, şi pentru mireasă“, a adă­ugat nu prea convins Nicolae Păun, în­cercând să repare o gafă uzuală pentru un anume tip de mentalitate falocrată (pu­ţo­crată, cum spun ironic activistele fe­mi­niste).

 

Nicolae Grigorescu, Ţiganca de la Ghergani, 1872, ulei

pe pânză, Muzeul Naţional de Artă al României.

Un fel de „ius primae noctis“ sau privilegii sexuale

Se aminteşte destul de des despre un fel de ius primae noctis practicat de boierii români şi despre privilegiile sexuale exer­citate de aceştia asupra roabelor ţigănci. Totuşi, după ştiinţa mea, nu există niciun studiu care să trateze această temă de­li­cată şi importantă pentru cultura română (în sensul larg, antropologic, al ter­me­nu­lui). Este vorba de o cutumă arhaică, de o lex nonscripta. O lege nescrisă care da­tează în Europa din Antichitate. Ar­te­mi­dor din Ephes (Oneirocritica) definea ca fiind „legături potrivite cu norma“ (kata nomon) re­laţiile sexuale dintre stă­pân şi sclavă.

*

În martie 1840, tânărul ar­delean Ion Co­dru Dră­gu­şanu (1818-1884) îi scria din Bu­cureşti unui „amic din patrie“ (din Tran­silvania) o scri­soare în care încerca să-i „zu­grăvească so­cie­tatea românească“ din Va­lahia. Vreo două pagini din epis­tolă sunt dedicate „bieţilor ţi­gani“, robi pe mo­şiile bo­iereşti „mons­truoase de mari“. Un pa­saj din aceste pagini se referă la anumite privilegii se­xuale pe care le exer­citau bo­ierii munteni: „Ţiganii sclavi sunt mai ales servitori în casă şi în curte. Singura certitudine de a se pu­tea vinde ca simple animale îi face destul de ne­norociţi. Asu­pra acestora exer­­ci­tează bo­ierii toate drep­turile fe­udale, cu nume şi fără nu­me, precum «ius primae noctis» sau «droit de cuissage»“1.

Chiar aşa lapidar, textul de mai sus este foarte important, fiind un document pri­mar în privinţa „drepturilor“ sexuale pe care şi le permiteau boierii români până la jumătatea secolului al XIX-lea. Codru Dră­guşanu era bine racordat la marea cultură europeană. Aşa se explică şi termenii stră­ini folosiţi de el. Privilegiile sexuale ale bo­ierilor români nu se încadrau propriu-zis în sintagma ius primae noctis. El a folosit o formulare generică, dar binecunoscută, aşa cum am făcut şi eu în titlul acestui studiu.

Ion Codru Drăguşanu este un informator credibil. Era un intelectual foarte ins­truit şi poliglot, dotat cu o „inteligenţă deo­se­bi­tă, stră­lucitoare şi ori­gi­na­lă“, du­pă cum l-a descris Nicolae Iorga. Cunoscut sub po­re­cla „Peregrinul tran­sil­van“, el a ţinut la jumătatea se­colului al XIX-lea un foarte pre­ţios jurnal epistolar în timp ce stră­bă­tea Europa în lung şi-n lat, de la Londra la Sankt Pe­tersburg şi de la Frankfurt la Neapole.

În ceea ce priveşte Moldova, istoricul Ra­du Rosetti (1853-1926) confirmă existenţa în secolele XVIII-XIX a privilegiilor sexu­ale pe care le exercitau boierii. O face pe baza celor „auzite de la alţii“, mai ales de la părinţii săi, logofătul Răducanu Rosetti şi domniţa Aglae Ghica, fiica lui Grigore Ghica, domnitor al Modovei (1849-1853 şi 1854-1856). Cum am mai spus, Grigore Ghi­ca Vodă, bunicul boierului Radu Ro­setti, este cel care decretase dezrobirea ţi­ganilor din Moldova. Radu Rosetti vor­beş­te despre „drepturile regaliene ale stă­pâ­nilor asupra ţigancelor“. Din această for­mulare, rezultă faptul că el ştia destule des­­pre privilegiile sexuale ale regilor me­dievali, dar şi despre transferul acestor privilegii la feudali.

Boier valah de rang înalt,

Şcoala rusă, acuarelă, 1830

„Cu desăvârşire odios – continuă Rosetti – era chipul în care se uza de fetele şi de femeile acelor nenorociţi. Plecând de la principiul că trupul robului este lucru al stăpânului, ţigancele, fete mari şi femei măritate în toată regula, în faţa alta­riu­lui, erau privite de stăpâni ca adevărată carne pentru plăcere. Se uza de ele în aceas­tă însuşire cu ştirea părinţilor şi a soţilor.“2 Într-un roman istoric plasat în secolul al XVIII-lea (Păcatele slugerului, 1912), tot Rosetti vorbeşte despre „datini [sexuale] înrădăcinate în curs de mai bine de trei veacuri: era lucru firesc pen­tru Catrina ca roabă să mulţumească poftele stăpânului; ea ştia că aşa făcuse şi mama şi bunica, şi toate rudele ei“3.

La rândul său, scriitorul moldovean Gheor­ghe Sion (1822-1892) a abordat şi el, în me­morii, problema „dreptului“ sexual al boierului asupra roabelor ţigănci (Su­ve­nire contimpurane, 1888). Şi a abordat-o, evident, de pe poziţiile unui boier „pro­gresist“, chiar dacă a fost un revoluţionar paşoptist minor: „Generaţiile de astăzi nu-şi pot face idee despre soarta acestor dizgraţiate creaturi, numite ţigani, care (...) se aflau sub jugul sclaviei. (...) Bo­ierul dispunea de robul său cu putere ne­mărginită“.

 

„Frecarea picioarelor boierului“

Gheorghe Sion a dat un exemplu in­te­r­e­sant, de pe la începutul anilor 1830, re­ferindu-se la obiceiurile marelui logofăt Dimitrie Cantacuzino-Paşcanu (cel cu pa­latul din Iaşi). Acesta îşi alegea din când în când câte o fată „dintre cele mai fru­moase ţigăncuşe de la moşie“. Una dintre ele, adolescenta Maria, îi freca în fiecare seară picioarele în dormitor, pentru ca bo­ierul să aibă un somn liniştit. Vom mai întâlni acest obicei cvasi-somnifer, de ma­sare a picioarelor boierilor de către tinere roabe ţigăncuşe. Un „obicei obştesc [= uzu­al] în ţară, ca şi în Rusia“, după cum se exprimă Radu Rosetti în nuvela Ţi­găn­cuşa de la ietac.

Era, într-adevăr, o practică uzuală în epo­că, dar era şi o formulă comodă în spatele căreia se ascundeau anumite privilegii se­xuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci. Tânguirea unui rob ţigan e limpede: „Ca­trina lui se afla în ietacul boieriului, şi boieriul se bucura acuma de frumuseţile fără păreche ale trupului ei. Ştia doară el ce însamnă frecarea picioarelor unui boier de cătră o roabă frumoasă! Mama, mătuşile şi surorile lui îi povestise[ră] nop­ţile petrecute de ele în ietacele bo­ie­rilor cu toate amăruntele lor“ (Rosetti, Pă­catele sulgerului).

Această formulă eufemistică, această „pa­rolă“ („frecarea picioarelor boierului“) ne arată că, spre jumătatea secolului al XIX-lea, astfel de privilegii trebuiau, cel puţin formal, să fie ascunse de ochii lumii. Nu doar veşmintele românilor se mo­der­nizau în acea epocă, ci şi mentalităţile şi moravurile lor.4 Fiind considerat cvasi-abuziv, „dreptul“ sexual al boierului în­cepea să fie pus sub semnul întrebării de către societate. De către rudimentele de societate civilă care îşi făceau atunci apa­riţia. Primele militante feministe au în­ce­put să-şi spună cuvântul. În Amintiri, Ra­du Rosetti a întrevăzut fenomenul: „Acest obicei [= masarea picioarelor boierilor] nu a încetat decât [atunci] când fetele de boieri cari avusese[ră] parte de o edu­caţie europeană, prin pensioane din ţară sau din străinătate sau de la guvernante străine distinse, li s-au pus cu hotărâre împotrivă“.

Revenind la memoriile lui Sion, boierul Can­tacuzino-Paşcanu a dezvirginat-o pe roaba Maria (atunci în vârstă de vreo pai­sprezece ani), care a rămas însărcinată. Eve­nimentul a fost tratat ca ceva normal. Nimeni din familia Mariei sau din familia conaşului nu s-a impacientat. Dimpotrivă, soţia boierului, „cocoana Profiriţa“ (fiica marelui vornic Alexandru Beldiman), a avan­sat-o pe ţigăncuşă pe post de „prima ei ca­meristă“, iar pe băiatul Dincă, năs­cut din relaţia necuvenită, practic l-a înfiat.

Baş-boierul Iordache Filipescu, xilogravură după

un desen de Charles Doussault, 1843

În 1849, roaba Maria a primit de la boierul Cantacuzino-Paşcanu o „carte de slo­bo­zi­re“. Şi asta pentru că – aşa cum a motivat boierul – [Maria] a slujit cu credinţă şi vrednicie, cu tragere de inimă şi cu ne­adormire, aşa încât a atras totdeauna mul­­ţumirea mea“. Textul scrisorii de dez­robire ne-ar putea suna cam ironic (ne­somnul Mariei producea mulţumirea bo­ierului), dar cam aşa procedau boierii în astfel de situaţii: ajutau pe roaba pe care o necinstiseră (îi căutau un „bărbat bun“, o înzestrau pentru nuntă, o dezrobeau etc.) şi pe copilul care (eventual) rezulta din această relaţie.

Povestea boieroaicei Profiriţa şi a lui Dincă, fiul ei vitreg, este lungă şi com­pli­cată. Nu o voi rezuma aici. Este suficient să spun că ea s-a încheiat tragic. La sfâr­şitul anului 1855, tânărul Dincă s-a sinucis din cauza umilinţei de a fi tratat ca un rob ţigan. Grigore Ghica Vodă a aflat toată aceas­tă tristă istorie (începută cu exer­citarea privilegiilor sexuale ale boierului) chiar de la mătuşa sa, coana Profira Can­tacuzino-Paşcanu.

Gheorghe Sion susţine că anume această poveste a fost picătura care a umplut pa­harul, convingându-l pe vodă să propună Divanului Moldovei emanciparea robilor ţigani. Miniştrii au votat pentru dezrobire şi, pe 23 decembrie 1855, Ghica Vodă a pro­mulgat această lege. Uzul şi abuzul de privilegii sexuale exercitate de moşieri asu­pra „roabelor boiereşti“ a grăbit luarea unei astfel de decizii.

În bună măsură, putem să ne încredem în veridicitatea informaţiilor cuprinse în me­moriile lui Sion, mai ales că povestea fos­tei roabe Maria şi a fiului ei Dincă (făcut cu logofătul Cantacuzino-Paşcanu) o ştie memorialistul chiar de la roaba slobozită de boier. Ea a devenit îngrijitoare de vie („vieriţă“) la podgoria de lângă Iaşi a lui Gheorghe Sion.

 

Stereotipuri etnico-erotice

Vorbind despre „ţiganii boiereşti“, Neagu Djuvara a atins „unul din aspectele cele mai dureroase, iar pentru noi cele mai sur­prinzătoare“ ale robiei, şi anume „drep­tul pe care şi-l luau stăpânii de a abuza de tinerele roabe“. Istoricul a ex­plicat atracţia boierilor români către ti­ne­rele ţigănci prin senzualitatea şi fru­mu­seţea deosebită a acestora: „Se spunea că ţigăncile sunt pline de foc, şi unele dintre ele, când erau tinere de tot, erau foarte frumoase “5.

Fraza de mai sus conţine un stereotip et­nico-erotic de care m-am ocupat cu un alt prilej, scriind despre clişeul privind „evreica frumoasă“6. În spaţiul cultural românesc, ca şi în cel european, surplusul de senzualitate este asociat în mod special cu femeia exotică (ţiganca, turcoaica, evrei­ca etc.). Este un fenomen paradoxal: persoane discriminate negativ din punct de vedere social sunt discriminate pozitiv din punct de vedere sexual. Erotismul exotic pare să fie mai puternic decât na­ţionalismul şovin. Pentru imaginea-clişeu privind „ţiganca focoasă“, vezi tablourile foarte „populare“ şi cel mai adesea kitsch, reprezentând „regina şatrei“: „Fecioara cu ochii sprinţari, / Cu sâni ca de pia­tră“, cântată de lăutari şi de poeţi minori.

În mentalitatea populară românească s-a constituit un fel de specializare pe criterii etnice a femeii. Cel mai adesea, ţiganca es­te asociată cu erotismul. Vezi zicale din folclorul românesc, de tipul „O am pe româncă / Pentru că ştie să gătească / Şi pe ţigancă / Pentru că ştie să iubească“ sau „La tinereţe omul, fiind dornic de dragoste, îşi ia o ţigancă, pentru că sunt mai focoase; mai încolo, vrând să strân­gă avere şi să înainteze, îşi ia o evreică, pentru că sunt frumoase şi le duce min­tea; apoi, dorind să mănânce bine, îşi ia o unguroaică; iar la bătrâneţe, vrând să i se facă pomenile după ce moare, îşi ia o româncă“7.

Theophille Schuller, Familie de ţigani, gravură, 1863


 

 

Știri Atheneum: